Am realizat că în liceu adevăratul câştig nu e neapărat toată teoria care mi se varsă în cap (să fiu sincer, din cele 20 de materii care se predau la noi la clasă, eu sunt cu adevărat implicat doar în vreo 5 – maxim 6) ci interacţiunea cu alţii de o seamă cu mine, pe care pot să îi observ şi despre care pot lua notiţe spre a înţelege mai bine comportamentul lui homo sapiens. Şi am realizat că lumea de prin şcoală este o resursă inepuizabilă pentru dorinţa mea de a încerca să pricep gândirea.

Spre exemplu, un om înţelept mi-a formulat o cunoscută afirmaţie: “dă-i unui om un peşte şi în ziua aia nu o să mai moară de foame. dă-i o undiţă şi nu o să te mai frece la cap.”

Bun, aparent logic, nu-i aşa? Cam orice fiinţă umană raţională pare să adere la asta, şi mulţi chiar aşa au făcut, mi-au cerut ajutorul, i-am ajutat, le-am zis unde să caute, şi de acolo s-au descurcat singuri. Ei, mie mi-a fost dat să văd exact pe dos, oameni care preferă să vină la tine constant ca să ceară câte un peşte, iar tu să le oferi undiţa şi să ţi se răspundă cu “mai încolo”. Da, într-un fel, e mai comod să pescuiască alţii pentru tine, dar atunci când refuzi să le mai pescuieşti, cu toate că ai oferit “undiţa”, automat o să fii întâmpinat cu complimente de genul “ce jegos ai ajuns de la o vreme” (citat exact, cu toate că, recunosc, nu l-am primit chiar într-un cadru de refuz de a oferi un “peşte”).

Pe moment nu o să încerc să analizez străfundurile complimentelor – în fond, nu ar avea rost, dar mi se pare un fenomen foarte interesant, ca tu să îţi oferi o bucată mai mare din timp spre a-l iniţia pe învăţăcel într-o taină, iar acesta să prefere să îi dai direct rezultatul final. Treabă care se repetă. Frumos, nu?

Bine, a nu se înţelege că atunci când cineva îmi cere ajutorul îl ajut în silă, dar mă enervează când ajutorul meu e întâmpinat de figuri. Vorba aia, fiecare om ar trebui să fie conştient că a i se cere ajutorul nu este un drept, ci un privilegiu, al celor care îl cer. E destul de logic.