am Twitter.
Cerşesc follow.

Mereu găsesc lucruri pe care le credeam pierdute pe vecie. Prima oară când am remarcat asta a fost prin vară, când am găsit prin vestă un capac de la un obiectiv. Trecură 7 luni de când îl pierdusem, prin tren, în decembrie 2008. Şi nu e un capac chiar ieftin, că na, astea de la foto sunt scumpe de felul lor. Şi normal că m-am mirat când l-am găsit într-unul dintre buzunare.

Dar l-am pierdut din nou în decembrie, la colindat, şi m-am întors după el pe drum. L-am găsit. Apoi l-am pierdut iar, nu l-am mai găsit. Am mai colindat o casă şi m-am întors. Pe drum, pe zăpadă, ce văd? Capacul mic şi negru, şi asta pe la 11 noaptea. Fericit, mă duc acasă. Dimineaţă iar nu l-am mai găsit. “Mda, bag picioarele, l-am pierdut, nu mai e de găsit”. Până îl văd lângă piciorul de la masă. Ehe, ce bine.

Tot prin toamnă, când am căutat paltonul, mi-am găsit şi stickul, pierdut prin martie. Era uitat într-un buzunar de la palton, şi na, nu era cel mai ieftin stick, era rapid şi avea 4 giga. De fapt, încă e, că îl mai am. Ieri mi-am găsit teleobiectivul de 55-200, într-o pungă de sub scaun, după ce am răscolit un balcon, o cameră şi o debara. Hai că am talent.

Acum 20 de minute ne-a venit o idee mie şi S3myzeului, şi am început să o materializăm într-un mic paragraf, sperând să o extindem, pe parcurs, într-un mic serial:

Atunci a văzut Omul transformarea celor patru scânduri ale Universului în zei cu chip uman. Pepsi, prima scândură, s-a materializat în S3myzeu, şi a fost bine. Încă nu se cunoaşte de ce acest Demiurg este doar semizeu, dar teologii presupun că aceasta se datorează unui parţial la algebră. Berea, ultima, a luat forma celui fără nume, pe care toţi îl ştiau după numărul său, al dracului. Despre el nu se ştie decât că, deşi stăpânea întunericul prin faza lungă ce i-a fost hărăzită, era considerat “fratemeleu” de către S3myzeu. Teologii bănuiesc că cele două entităţi, au împărtăşit ritualul ciocnirii întru bunăstare.

Întâi vreau să urez la mulţi ani oricărui cititor al meu care poartă numele Vasile. Că, precum ştiţi (măcar câţiva), azi e ziua de Sfântul Vasile.

Bine, mie nu prea îmi place să fac urări, pentru că la final de an, practic, mai constaţi că trece timpul, mai doreşti ani buni în continuare, dar e destul de aiurea, părerea mea, să petreci o grămadă de timp cu urările. Cititorilor mei, vă urez de acum bunăstare, că dacă aveţi asta, restul vine de la sine.

La mulţi ani!

Asta e cu dedicaţie pentru Petru:

47 din cele 62 de arme furate la începutul anului de la Ciorogârla au fost recuperate din mai multe localităţi din Ilfov. (realitatea.net)

Top that.

(thanks, vali)

Cine vrea să ne vedem la o bere-două-trei, mai pe seară, comentează. O să îmi fac veacul pe la Romexpo şi pe la teatru, dar pe la 2 am timp de prestat.

Mă aflu într-un personal obscurcătre Mărăşeşti, mă duc până acasă la Râmnic ca să îmi fac o măsea. În ultima vreme am fost extrem de ocupat şi n-am mai putut să scriu prea mult. Aşa că o să fac doar o listă de “scurte”.

Trenul meu, pe siteul infofer.ro, figurează cu ora de plecare 13.16. Pe mers, la gară, era 13.12, pe bilet 13.19 şi a plecat, în cele din urmă, la 13.29. Acum sunt abia pe la Bobocu. Sper să ajung în timp util.

Sorin Oprescu i-a adus pe Iris la Buzău. Normal, m-am dus, îmi plac Iris, cu toate că Oprescu e degeaba. Şi a făcut o greşeală, întâi i-a pus pe Iris ă cânte şi apoi a vorbit el. De fapt, habar n-am dacă a mai vorbit, că eu plecasem. Şi cred că marea majoritatea sălii făcuse la fel ca mine. Nu ştiu, în locul lui, aş fi profitat de dorinţa rockerimii de a prinde tot concertul, şi care ar fi venit de la ora anunţată, ca să încep eu cu discursurile şi abia apoi să cânte Iris, ca să ţin lumea în sală să mă asculte. Nu să vină 500 de oameni din care să rămână cam 200 care să îmi asculte vorbăreala. A fost fain, dar mi-ar fi plăcut mai mult să cânte melodii de pe Iris I, primul lor album, care, între noi fie vorba, e cel mai valoros pe care l-au scos. Sau aşa mi s-a părut mie. Şi totuşi, straşnică dare din cap la concert.

Mi-am făcut o partiţie NTFS de Windows XP, pe care să joc Worms. Şi mi-a plăcut că, deşi a fost un pic mai dificil de lucrat decât cu PQ Bootmagic, am putut reface grub-ul să meargă relativ repede şi uşor. Deci, din seara asta sper să pot juca Worms pe net. Here come the Johnnies.

Lucrez la un site pentru un proiect. Nu prea pot da detalii, dar implică o instalare de wordpress, şi mie îmi place să lucrez cu chestii d’astea. Doar că îmi cam face tema probleme… însă voi vedea. Posibil ca pe… cât să fie,, 28-29? Nu mai ştiu care e sâmbăta… să fiu la Bucureşti. Potenţialii camarazi de bere, spuneţi-mi, şi vedem când pot.

Duminică blogul meu a făcut 2 ani. Nu vreau să fiu prea festiv, dar mi-a plăcut şi o să tot continuu. Îmi place să-mi scriu gândurile în biţi şi bytes pe net, şi mai ales că atunci când zic o prostie mai mică sau mai mare pot să contez pe faptul că se vor ivi nişte oameni civilizaţi care să îmi poată oferi o critică constructivă. Sau şutul în cur necesar. 2 ani de blog înseamnă că mai am doar 6 luni până când îmi iau carnetul. Sper, Doamne-ajută, să-l iau din prima.

Copii, multă baftă. Ne mai citim… o vedea noi când, dar trebuie să îmi mai găsesc subiecte de scris. Bleah, sunt abia la Zoiţa, un individ împarte icoane (împarte… mai bine zis vinde) sfinţite. Aparent nu ştie că Harul nu se vinde. Să fie sănătos. Teoretic în 3 minute ar trebui să fiu la destinaţie. Practic, cred că o să îmi ia un pic mai mult.

Multă baftă.

Disclaimer: moment în care îl imit pe Zoso, dând sfaturi despre cum se scrie şi cum nu se scrie pe blog.

Scriu din perspectiva cititorului de bloguri, am în feedreader ~15 bloguri pe care le citesc în mod constant, aşa că pot să îmi permit câteva afirmaţii despre cum se scrie pe un blog. Şi dau ca exemplu blogul meu, pe care îl scriu exact după regulile mele.

În momentul în care dau peste un blog, primul lucru pe care îl văd este tema. Şi în momentul în care văd contraste obositoare sau chestii care distrag atenţia de la scris, sau pur şi simplu schema de culori este aleasă aiurea, încep să îmi las pleata în vânt, că mi se fâlfâie de respectivul blog şi de ceea ce scrie. Pentru că, atunci când nu pot să mă concentrez la un text, nu am nici un chef să depun eforturi să îl citesc. La mine la blog am depus eu ceva eforturi să fac textul foarte uşor de citit. Nu de alta, da’ în momentul în care simt că am un mesaj de transmis, mi-ar fi ciudă să nu îl citească nimeni pentru că plicul în care se află e unsuros. Sau mai rău.

Şi încă o chestie. Tot aşa, când văd un volum mare de semne, de text, condensat într-un bloc compact, îmi obosesc şi ochii, şi mintea, încercând să urmăresc. S-a inventat pentru asta paragraful. O idee, un paragraf. Face textul “poetic” şi mai aerisit, şi mai uşor de priceput, pentru că poţi să mai iei pauze, şi din fiecare asemenea unitate să extragi o idee şi să o reţii. Un text cu paragrafe se citeşte MULT mai uşor şi mai rapid decât ceva condensat. Aşa cum, atunci când eşti într-un oraş, te simţi mai comod în zona cu spaţii mari între clădiri, cu bulevarde largi, decât în mahalaua unde stau oamenii ca sardelele.

Iar în final, regulile de ortografie nu sunt făcute de nişte indivizi aiuriţi care nu au ce face. Un text scris corect, fără messengerisme, cu punctuaţie şi majuscule la început de propoziţie, este, şi el, mai uşor de citit, deci mai atrăgător pentru ochi. Şi nu numai, pentru că transmite şi ideile mai clar. Şi nu zic să ne apucăm să vorbim pe Yahoo la fel, că acolo nu e vorba de lungi expuneri filosofice, şi ai şi limită de semne în fiecare mesaj. Dar, când scrii un e-mail, sau un articol pe blog, gândeşte-te că nu tu eşti stăpân, ci cititorul, clientul tău. Pentru că el trebuie să înţeleagă cât mai uşor ceea ce scrii. Că, altfel, închide şi îl pierzi, şi nu vrei asta. Plus că, dacă eşti obişnuit să scrii într-o limbă corectă, atunci când vezi un “nu fii prost”, sau structuri similare, ortografiate în crăci, mintea îţi face o pauză dureroasă şi îţi mai piere din cheful de a citi.

Mulţi o să zică “frate, contează ce scriu, nu cum scriu”. Da, contează şi ce scrii. Da’ dacă scrii ceva bun, măcar fă un efort supraomenesc să scrii şi frumos, că dacă nu citeşte nimeni, degeaba scrii. Şi nu cred că vrei să te înjure lumea pentru faptul că nu eşti în stare să scrii lizibil pe net.

Mâine dis de dimineaţă sunt în autocar spre turcia. Aşa că azi spre seară sunt prin Bucureşti. Cine vrea să practicăm nişte halbere, să-mi spună acum, ori să mă sune. Baftă mare, copii.

Deci. În sfârşit am scăpat de griji pe vara asta. Mi-au venit rezultatele şi de la examenul Cambridge, şi de la English for Business, sunt liber, şi m-am răsplătit cu o bere din Cehia (Kozel îi zice) care e foarte, foarte bună.

Bineînţeles că am avut parte şi de ceva probleme de sănătate foarte naşpa într-o zi, ceva ce nu mai doresc nimănui. Să zicem că “segmentul inferior” al aparatului digestiv nu prea s-a înţeles cu mine.

Mi-am pus linux pe EEE. Ubuntu Netbook Remix. Care merge absolut ireproşabil. Încep să mă gândesc să renunţ la Vista pe laptopul mare în favoarea unui alt Ubuntu. Chestia e gândită total diferit… spre exemplu, pentru a instala ceva, mă duc într-o consolă şi scriu un rând. Atât. Şi instalează instant. Sub protecţie de parolă, evident. Probleme de drivere nu avui… ce mai, merge mai mult ca perfect.

Guitar Pro 5 suge intens. Acum folosesc TuxGuitar. Care, de felul lui, e program de linux. Win.

Aşa… noutăţi. Pe 28 plec în Turcia până pe 5. Deci, cine are chef de o bere prin Bucureşti pe 27 sau pe 6 septembrie, anunţaţi-mă. Aparent o să văd marea a patra oară pe anul ăsta… ceea ce e bine. Şi tot apropo de drumeţii, nu ştiu sigur, dar cred că mâine pornesc cu ai mei pe drum spre Transfăgărăşan, ajung şi pe la Bâlea. Aştept…

Uite mă, că vine şi pe snail mail spam (poze făcute via webcam din lene), de la Provident:

Vreau să mă las de dulciuri. Poate reuşesc.