Ne-a montat un interfon. E un pic stranie investiţia la un bloc în care stau numai şase familii, pe trei etaje, dar dacă te gândeşti la evenimente gen… 1. vin ţiganii, demontează şi fură un calorifer de pe scară (încă habar nu am ce caută un calorifer pe scară, dar tot furt se cheamă), probabil ca să îl vândă la fier vechi… şi 2. se trezeşte o vecină încuiată pe dinafară în boxă, atentatorul fugind… e oarecum firesc. Bine, problema se adânceşte un pic: uşile de la bloc sunt vechi, antice, de demult şi fără geamuri, încât mă miră că până acum nu s-a furat intalaţia de iluminat pe scară (făcută destul de inteligent de un vecin), balustrada sau chiar uşile.

No, azi ne-a montat interfonul. Nu, nu a montat decât terminalele din casele oamenilor, încă îi mai aud cum bocănesc la vecina de jos şi cum dau din bormaşină. Dar la noi au făcut o treabă de aur. Mă rog, încă o treabă de aur. The Romanian Job. Îmi pare rău de calitatea tinzând spre zero a pozei, dar nu am avut la îndemână decât webcamul.

Precizia meşterilor în a da găuri (se observă cu cât talent au făcut semne pentru asta pe perete) complet aiurea este demnă de toată admiraţa.

Mno, dacă v-am manelizat cu articolul precedent, prin bunăvoinţa unei comentatoare am reuşit să găsesc “poetul” de baltă care a scris porcăria aia cu nopţile albe. Aşa că vă miruiesc cu arta celui care s-a născut pe Google.

Care e în materia de olimpiadă la română.

Şi care nici măcar de punctuaţie nu a auzit.

Premiu special pentru cine rezistă la mai mult de 5 poezii.

Mai ales asta cu exprimatul liber al părerii. Mă trezesc deunăzi că dau un comentariu pe un blog şi în răspunde un gigel, nu individul care scrie pe blogul respectiv (mi-a răspuns şi ăla, destul de frumos, chiar), care îmi spune “dacă nu te-ai documentat, ar fii bine să nu vii cu argumente”. Refuz să îmbrăţişez o lume în care un d’ăsta are dreptul să se reproducă, ce să mai zic că mi se pare penibil să îşi permită să îmi răspundă, în condiţiile în care nici nu este în stare să scrie româneşte cum trebuie, dărămite să gândească (eu îmi exprimam scepticismul cu argumente clare şi logice, nu demonstram o teză, deci nu aveam responsabilitatea faţă de el de a mă documenta).

Deci da, mi se pare o porcărie ca un copil care a descoperit calculatorul, dar care încă nu e în stare să scrie româneşte, să îmi răspundă mie. Sunt un porc elitist, ştiu, şi sunt superior fiecărui agramat de pe internetul ăsta. Nu vreau să aud porcării că există şi oameni deştepţi care nu sunt în stare să scrie cum trebuie, pentru că ăia nu-s deştepţi, ci semidocţi.

Dar deja ne-am obişnuit cu rolul tot mai puternic al semidoctului în societatea postmodernă.

Eu credeam că aşa ceva vezi doar în poveşti, popă de stânga. Ok, hai să zic, în poveşti şi la Cucuieţii din Dos, nume generic pentru orice sat din fundu’ pământului, dar mi-a fost dat să port o discuţie cu un preot, şi, după multă trăncăneală legată de musulmani, cruciade, şi cum bine le-au făcut creştinii păgânilor că s-au dus peste ei, am ajuns la un subiect legat de angajaţi şi angajatori.

S-o zic drept, nu mai ştiu cum a început discuţia, dar s-a ajuns la o problemă de etică rezumabilă la “eu, angajator, am obligaţia de a crea cât mai multe drepturi de muncă, indiferent de cât îmi este mie de profitabil”. Gen am 20 de angajaţi care îmi produc profit. Calculele îmi arată că un al 21-lea angajat nu şi-ar scoate banii, deci ar fi ineficient şi contraproductiv. Normal că nu l-aş angaja de dragul de a-l vedea muncind undeva şi nu pe străzi, pentru că, logic, eu nu mi-am făcut firmă ca să ajut pe toată lumea, ci ca să câştig profit. Şi aici nu particularizez, generalizez, pentru că sunt convins că orice afacerist urmăreşte exact scopul ăsta, eficientizare şi maximizare a profiturilor.

Pe ERepublik, spre exemplu, am 3 firme, pe care le-aş vinde instantaneu sau le-aş opri, dându-i pe toţi afară şi sistând producţia, dacă nu aş mai avea profit. Şi aici, dacă am prea mulţi angajaţi, mai mult decât e necesar, inevitabil, pierd profit, ceea ce nu vreau, nu?

E, conform respectivului, eu, patron, am principala obligaţie de a crea locuri de muncă, în detrimentul profitului. Nu contează că profit = impozit mai mult => statul o duce mai bine => toată lumea beneficiază (rog comentatorii să se abţină de la situaţia românească, eu discut principial), eu trebuie să creez locuri de muncă. Apoi no, dacă asta nu e teorie de stânga, eu îmi mănânc tastatura. Şi e interesant că eu ştiam că preoţii sunt exponenţi ai dreptei, că stânga nu are nici o treabă cu Dumnezeu şi cu transcendenţa, dar e interesant să vezi aşa ceva la un preot care pare mai deştept de felul lui.

Băi copii, ăştia care mai scrieţi pe bloguri şi pe net. Dacă vă dă prin tastatură să scrieţi o înjurătură, scrieţi-o în întregime, că tot dracu ăla e. Adică, faptul că lăsaţi numai prima şi ultima literă a înjurăturii şi restul îl înlocuiţi cu “***”-uri nu vă face să păreţi mai manieraţi/distinşi/politicoşi decât în ochii prostului care zice “uite bă, ăsta nu înjură, ce frumos vorbeşte”, cu toate că, practic, nu ascunzi cuvântul, toată lumea se prinde, aşa că de ce să nu îl scrii cu totul, dacă tot l-ai folosit? Dacă vrei să fii cu adevărat domn/domnişoară/doamnă manierat(ă), nu-l mai scrie deloc. Dai dovadă de ipocrizie de neam prost.

E ca şi cum eu aş scrie pe o maşină D***A, într-un program de televiziune. Evident că e reclamă mascată la DACIA, dar nu am suficient sânge în instalaţie să o fac pe faţă, nu?

Iaca, citeam eu un articol în presă, din care am tras concluzia că mâine nu facem ore, eu fiind la liceu. Bineînţeles, am fost contrazis imediat pe motivul ăsta, şi normal că mi-a sărit o ţandără, punând cap-la-cap toate ideile. Adică:

1. Boc zice să închidă mâine grădiniţele şi şcolile, la calsele 1-8, că noi, ăştia de la liceu, avem aripi şi nu suntem afectaţi de cantitatea de zăpadă căzută. Domnule prim-ministru, fac un apel la dumneavoastră din partea liceenilor: da, într-adevăr, avem aripi şi, în mod normal, nu ne-ar afecta, dar atunci când viscoleşte atât de rău încât tocmai mi s-a luat curentul, ne umplem şi noi aripile de zăpadă şi cădem, deci nu ne mai putem da din ele.

2. Apreciez foarte mult grija lu’ madam inspector general faţă de profesorii navetişti, care, poate, oricum nu ar fi putut ajunge la ore. Nu contează că mai sunt şi elevi în aceeaşi situaţie, nu? Dar na, m-am obişnuit demult cu ideea că, în ziua de azi, scopul central al învăţământului nu e să formeze elevi, ci să creeze locuri de muncă pentru profesori.

3. “Doar liceenii vor merge la şcoală” (completez din memorie) fiindcă cei mai mulţi au liceul în oraşul în care locuiesc. Mie mi se pare că situaţia e fix pe dos, mai degrabă şcolile generale sunt mai aproape de elevi, dar, probabil, nu prea le am cu gânditul.

4. Nu ştiu de ce am impresia că acum 2 ore, când am citit ziarul, ultimul paragraf nu era acolo. O fi doar o impresie.

Cuvânt înainte: de astă dată, “vulgaritate” se referă nu la calitatea de “mitocănesc”, ci, mai degrabă, la banalitate şi la comun.

Mda. Ultima chestie pe care o remarc pe la copilaşii d’o seamă cu mine. 90%, şi cred că nu e vreo exagerare grosolană, se simt poeţi filosofi, dau pe afară de înţelepciunea acumulată în nici 20 de ani de viaţă, atât de mult încât trebuie să arate asta tuturor. Şi, evident, filosofia asta se manifestă, în special, în locuri gen hi5. M-a făcut o colegă atentă, cu un paste de la un mesaj de stare (nu, status nu se traduce prin statut):

Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe

Înţelegeţi ideea, da?

Eu nu. Să mă calce tramvaiul dacă înţeleg substratul profund al… ce naiba e asta, că nici rimă n-are. Ce ironie, nu? Şi chestia asta nu e singulară, o găseşti absolut peste tot, cu mici variaţiuni, de îţi vine să crezi că s-a trezit un Eminescu şi-un Minulescu în fiecare copilaş, ba şi un pic de Bacovia. Ok, nu zic nu, am avut şi eu tentative de a scrie versuri (cine n-a avut?), dar (1) sunt suficient de deştept încât să mă prind că sunt antitalent şi, (2) chiar şi aşa, nu am încercat metafore atât de abstracte că te uiţi la ele ca viţelul în calendar, de-ţi dai seama că până şi Puya, acest maestru al limbajului, are mai mult potenţial poetic. Bine, sunt mulţi care chiar scriu frumos, da’ mă amuză şi, simultan, mă plictiseşte penibilul cei care se simt poeţi dar nu le au.

Acum că am terminat cu poetul de baltă, trecem la filosoful de baltă, carele a citit filosofie şi acum dă pe afară. Cel mai mare deliciu rămâne tot combinaţia poet de baltă + hi5 = love, că acolo se manifestă aproape toţi. Asta când nu sunt preocupaţi să îşi versifice concepţiile filosofice, eventual asezonate cu puţinele, dar straşnicele, cunoştinţe de limba română. Dar, revenind: se înmulţesc filosofii, frate! Ce Nietzsche, ce Schopenhauer, ce Platon, ce Ţuţea? Toată lumea i-a citit şi îi ştie pe de rost. Nu contează că n-au înţeles, da i-au citit neică! Eu am citit Nietzschenhauer, tu vii şi vorbeşti cu mine? Păi nu ţi-e ruşine? Să vii la mine când oi fi în stare să îţi pui şi tu sub pozele de pe hi5 citate din ei, băăă! (ca paranteză, tot nu pot pricepe cum poate pune cineva nişte versuri la o descriere de poză de hi5 care are atâta legătură cu poza cât baba cu mitraliera… dar na, hipstării vor să pară culţi.)

Îmi vine să cred că mâine-poimâine o să fie până şi Puya ridicat în slăvi ca filosof de geniu, laolaltă cu d’alde Descartes. Bun, din nou, nu atac oamenii cu adevărat capabili să înţeleagă filosofia, atac tendinţa de a vulgariza asta. Eu am încercat să citesc, am stat cam prea prost cu înţelegerea, şi am renunţat. Asta nu înseamnă că nu emit constant gânduri cu privire la Dumnezeu şi rostul omului, dar asta e o dambla personală, nişte concluzii de-ale mele, pe care nu le vâr pe gâtul nimănui – evident, sunt convins că nu-s singurul.

Dar, din nou, bă copii, conştientizaţi-vă limitele! Toţi le avem, nu încercaţi să le negaţi că daţi în penibil, şi aşa se nasc poeţii şi filosofii de baltă, marii atoatecunoscători ai lumii de azi, care au trăit în 10 ani cât n-au trăit alţii în 50.

Disclaimer: varianta filosofie este acceptată de DEX, şi prefer să o folosesc din motive etimologice, asupra cărora m-a făcut atent un ilustru amic.

De când au trecut alegerile, televizorul meu funcţionează ca lampă de veghe. Nu prea stau bine cu somnul dacă nu stă pornit, deşi, la o adică, pot să mă lipsesc foarte uşor de el. Dar azi noapte nu prea aveam somn, terminasem meciul de Worms pe net, şi ce era să fac decât să mă plimb un pic prin canale?

Dat mi-a fost să nimeresc pe Antena 3, unde presta inconfundabilul Mircea Badea. Şi na, am zis să fac un efort, să văd şi eu cum e. Din păcate, după jumate de oră de MB, am rămas cu impresia că într-adevăr le are cu onomatopeele şi sunetele de ninja, şi am mai rămas şi cu nişte neuroni morţi prin cap. Săracii.

Azi la prânz (că nu pot nici să mănânc fără televizor şi ziar), după ce m-am amuzat serios pe seama numerelor de înmatriculare cu 3 cifre alese de bucureşteni (cel mai simpatic mi s-a părut B 505 UGI), via ziarul de ieri, am deschis pe Realitatea, unde Turcescu făcea emisiune la radio în direct cu oamenii. Adică cine voia să zică ceva intra în direct şi zicea. Ar fi fost cascadorii râsului, dar oamenii ăia erau doar proşti, nici măcar amuzant de proşti! Toţi ziceau că România nu e o ţară modernă, că tre să se modernizeze, să trăiască toţi decent (parafrazându-l pe punkerul în boxeri, “să fie totu’ ok”), că hă, că e rău, că funcţionarii… evident, fără să demonstreze vreo capacitate analitică, fără să gândească de ce şi cum se poate schimba. Numa’ un mesaj pe forum a zis ceva relativ corect, că suntem prizonierii propriei mentalităţi.

Cel mai tare mi-a plăcut de o studentă. Nu arăta ea prea bine, da’ nici nu avea nevoie, că na, se plângea, cine rezistă unei studente care se plânge? Mai ales când vine vorba că ei când termină facultatea n-au unde să se angajeze. Că de-aia e România o ţară de lumea a treia, că studentul termină facultatea şi n-are unde să se angajeze pe bani mulţi. Nu contează că n-are nimeni nevoie de el, trebuie să i se creeze loc de muncă plătit bine. Am zis!

Premiul special gigelului care spunea că avem o istorie de 90 de ani.

Over’n'out.

Mno, iată-mă la o lună după ce am dat comanda la biletul pentru concertul lu’ AC/DC, am avut o adevărată aventură cu aşteptarea respectivului bilet. Foarte amuzant, ce să zic.

Am dat precomanda pe 17 decembrie, şi pe 21 am venit la Buzău să pun banii. Dincolo de penibilul situaţiei, că mi-am uitat buletinul la Râmnic şi eram la Buzău, am reuşit să plătesc (noroc cu un coleg, mi-a împrumutat buletinul lui). Bun… vine 30 decembrie şi eu nu am biletul şi nici măcar un telefon de la curier. Sun la eventim pus pe harţă, că ce se întâmplă… bine, tipa de acolo  mi-a făcut o impresie bună, aşa că m-am calmat un pic, da’ am localizat problema la Urgent Curier.

Sun eu pe acolo, nu-mi răspunde nimeni. Începe şcoala. Îmi petrec o zi dând telefoane, mă enervez, nu îmi răspunde, pornit pe ceartă sun la UC Buzău, care mă trimite la Râmnic, unde aflu, după 2 săptămâni, că individa mi-a pierdut biletul. Şi na, m-am enervat, a reţinut numele, a dus-o capul să caute în cartea de telefon, da’ nu s-a gândit să şi sune. Iar sunat la Eventim, rămâne că îmi scot altul la imprimantă luni (lunea trecută).

Vineri iar eram nervos, sun la Eventim, aflu că l-au depus abia joi… trist. Deja sunt la limita răbdării, sun spre seară la curier şi îi ameninţ cu protecţia consumatorului dacă nu îmi vine până luni (lunea asta). Se face 6, se termină programul la Eventim, mă sună aia de la curier şi mă pune să sun la ăia să întreb seria de AWB.

Cu tot calmul meu m-am abţinut să îi zic că toate telefoanele pe care le-am dat eu trebuia să le dea ea, că ea a pierdut biletul. I-am zis că nu am mai prins pe nimeni (evident  că nu am sunat). Am vorbit, însă, cu directorul pe zonă, care zicea că se oferă să cumpere alt bilet de la altcineva că nu e în  sistem plicul.

Dimineaţă eram la liceu, dădeam olimpiada la mate, când mă sună curierul… mi-a venit biletul. L-am luat la 1, era în regulă. Mă laud cu cât am putut fi de răbdător.

De-acu cred că folosesc numai Prioripostu’. E mai ieftin şi ajunge mai repede de o lună.

Notă: articolul nu reprezintă o vendetă personală. Eu tot susţin că toate telefoanele date de mine trebuia să le dea firma de curierat, dar e penibil.

Pentru că ei nu au nici un pic de respect pentru elev. Efectiv. Şi ştiu că tot ceea ce o să scriu aici a mai fost iterat de sute, poate mii de ori. Ştiu că nu sunt primul care păţeşte aşa ceva. Dar m-am săturat. M-am săturat de lenea profesorilor, care sunt plătiţi să facă o treabă şi care o lasă de pe o zi pe alta până nu mai pot. Nu că aş fi eu foarte breaz, mă recunosc procrastinator, dar sunt genul de om care mai înţelege când cineva are nevoei de ceva urgent sau când nu are timpul efectiv să facă ceva.

Problema se pune aşa: este ianuarie, cea mai nenorocită lună din anul şcolar. Vin olimpiadele cu paşi repezi, şi dragii noştri profesori îşi dau, subit, seama că nu avem note! Vai de mine, ce tragedie! Cum naiba păţesc eu asta? ÎN FIECARE AN? Ia hai să rezolvăm un pic situaţia. Şi uite aşa, de pe o săptămână pe alta, avem teste aproape zilnic, şi unde nu avem teste avem cât mai multe proiecte. Am zis de mii de ori că mă lasă rece ideea de proiect, dar când de pe o săptămână pe alta mi se dau trei eseuri cu pretenţii, cică de cel puţin 2 pagini, îmi creşte tensiunea! Slavă Cerului că-s gras şi sănătos, că dacă aş fi mai şubred un pic, cred că aş muri în liceu. Şi, evident, nimeni nu vrea să înţeleagă că avem mult prea mult de lucru. Eu vorbesc pentru mine, ca individ care scrie mic, în momentul în care termin a doua pagină la un eseu, îl las deoparte, oricum scriu foarte compact. Povestea e alta, însă. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, dar dacă o temă ia mai mult de o oră, şi se acumulează 3 de-astea de pe o săptămână pe alta (3 mă gândesc că ne-au picat, n-o să zic şi materiile), apoi temele mai uzuale şi, în cazul meu, munca pentru matematică (măcar să-mi iasă şi mie vreo participare la naţională, chit că nu-s prea performant), deja clachezi efectiv.

Asta în condiţiile în care prima parte a semestrului a fost relativ relaxată şi nu prea şi-a pus nici un profesor problema notelor. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul, nu? Mi-ar plăcea acum să iau o notă mai mică decât 10 pe vreunul, mai ales că nu am timp (colac peste pupăză, mă gospodăresc singur), pentru că, fireşte, “nu e problema mea”, poate să zică cineva. Ce să mai zic de faptul că dacă aş zice ceva de chestiunea cu pregătitul pentru olimpiadă, probabil aş primi răspunsuri foarte simpatice, gen “pe primul loc e şcoala”. Ceea ce e de aşteptat, având în vedere că sistemul şcolar nu promovează specializarea pe un anumit câmp. Încep să regret faptul că am ales să vin la Buzău pentru liceu. Şi-mi plac mai ales profesorii ăia care, atunci când îşi dau pe faţă lipsa de gândire logică şi de bun simţ, se chinuie să arunce cu rahat în tine că tu eşti de vină. Astea-s caracterele formate la noi în şcoală. A, da, evident, de burse de merit încă nimic. Nu că ar fi prea mulţi bani, dar nu strică niciodată. Şi-aşa, timpul deja e un lux pe care nu ni-l mai permitem.

România, vreau să plec de-aici. Sunt prea slab ca să trăiesc aici.

(prin titlu vorbesc în general, pentru că încă mai sunt profesori pentru care am cel mai profund respect)