Te trezeşti că bate cineva la uşă. Vecina de jos. Care spune că tocmai era cineva la ea în boxă (pe palier) şi că a intrat un gigel, a trântit uşa, a încuiat respectiva persoană înăuntru şi a plecat cu cheia.

Mişto, nu?

Duminică, venind spre gara din Râmnic, pe motivul evident de a merge la Buzău, mi-a dat prin cap un gând, în timp ce, la o distanţă destul de mare în spate, urla o sirenă de ambulanţă. Am început să le disting de când le tot aud. Apropo, nu vi se pare că auziţi ambulanţe din ce în ce mai des?

Mă rog, chestia aia tot urla şi urla şi nu părea că se apropie prea mult. Şi urla, şi urla… şi bineînţeles că, uitându-mă în spate, realizez de ce se mişca aşa greu. Majoritatea şoferilor nu erau foarte… atenţi la respectiva autoutilitară, cu toate că urla, lumina şi scria mare “SMURD” pe ea. Am lăsat să treacă… da’ să vezi peste 3 minute, aud altă sirenă. De poliţie, venea tot spre spital, în urma ambulanţei. Gonea şi toată lumea se dădea la o parte.

Şi cred că e destul de clar că lumea, decât să facă un bine şi să lase ambulanţa să ajungă cât mai repede la spital, să salveze o viaţă, mai degrabă îşi aminteşte de regulile de circulaţie abia când vede poliţia în retrovizoare.

Trist, trist.

Dacă tot începe toamna şi aduce iz de şcolar de generală, nu pot să nu remarc că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Hai să las la o parte povestirile romanţate despre un şcolărete mic şi gras în ciclul primar. Şi să trec la chestii care m-au marcat în gimnaziu. Când mergeam pe jos la şcoală printr-un cartier simplu din Râmnicu Sărat. Chestiile s-au schimbat în perioada liceului, că în Buzău circul doar pe arterele principale (bine, puţin printre nişte blocuri obscure) pentru că pe acolo mă poartă drumul.

Ieşeam seara pe la 6 şi remarcam o chestie. Invariabil, când se lăsa întunericul, nu mergea de nici o culoare, fie ea albă, galbenă sau tipică, iluminatul stradal. Adică mergeam pe străzi cu totul întunecate, la lumina lunii şi a farurilor care treceau pe lângă mine, parcă plutind vampiric în întuneric.

Şi azi, înainte de noul an şcolar, am încercat din nou sentimentul ăsta, pe care nu l-am mai avut de mai bine de 2 ani. Oh, the joy.

Nu ştiu dacă vreau ca blogul meu să ajungă psihologul căruia mă deschid apropo de problemele mele ce ţin de minte, sau că aş vrea să acord acest rol mulţimii (restrânse, ce-i drept, a) cititorilor mei, dar sunt curios câţi au sau au avut vreodată problema mea, sau dacă şi-au găsit vindecarea.

Totul a început prin clasa a patra, când am primit, pentru prima oară, cheia de la apartament. A mai fost o întâmplare foarte simpatică printr-a cincea, dar o să o relatez mai încolo.

Deci, copii, am păţit asta şi la apartament, la etajul 2, şi la bârlog, la 5. Problemă: de multe ori, deşi am bunul obicei să dau cu cheia de 2 ori când încui, mă trezesc fie în lift, cam pe la orice etaj, fie pe scări, la orice etaj, fie deja ieşit din bloc, că am uitat dacă am încuiat uşa. Şi, de cele mai multe ori, mă întorc sus şi trag de mâner să văd. O dată mi-a furat cineva liftul din faţa ochilor cu ocazia asta. Aşa că da, naşpa de mine, dar e o problemă destul de gravă, mai ales că sunt genul de om căruia nu îi place să aştepte, şi, ca atare, de multe ori, nu îmi permit să fiu prea… flexibil… cu timpul. Oricum, sunt curios să aflu dacă eu sunt tâmpit sau au avut şi alţii problema mea.

Ok. Recunosc, o dată am dormit cu uşa de la bârlog descuiată. Dar nu se pune că eram în el.

Luaţi aminte de la mine, când mâncaţi tochitură aveţi grijă mare de care e. Eu ştiu de două feluri. Au la un fast food cu plimbă tavă la Venus în staţiune o tochitură grozavă, bucăţi mici de carne în sos. Băgaţi de seamă – aia e tochitură bună.

Aseară am mâncat o tochitură la un restaurant lângă râmnic. Nişte bucăţi de carne enorme şi grase. Şi multe. Şi cu gust ciudat. Băeţi, ţineţi minte, tochitura nu e jucărie. Să vă feriţi de asemenea mâncare, că de nu, o să vă pierdeţi toată ziua în camera de citit bloage şi ziare de unul singur. Aia cu birou de ceramică. Plus că pe deasupra ajungi toată ziua mai mult mort decât viu. Fiule, nu te lăsa cucerit de tochitură!

Aşa… şi leapşă venită din partea tov. Alexandru.

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagină 18 şi scrieţi aici al patrulea rând:

- O să stea pe la mine dacă n-are pe unde, anunţă şi parcă se lăudă el,        (M.P. – Moromeţii II)

Pe la prânz. Am MÂNCAT!

În tabăra aia am dat de cel mai cretin, oribil, groaznic, plictisitor, urât joc. Îi zice whist. N-am nimic cu ideea de mizat. Am ce am cu lungimea cretină a jocurilor. În mod normal un joc de whist decurge aşa. Fie 6 oameni în joc. Asta înseamnă cam 30 de ture. Hai să vedem câte mâini. 114. Enorm de plictisitor. De obicei…

… pe la a şaptea tură începe să mă ia plictiseala.

La a treişpea îmi amintesc că mă tăia un number one.

La a douăzecea fac deja eforturi majore să nu adorm.

La a douăzeci şi cincea îmi amintesc şi de un number two.

La douăzeci şi opt îmi bag picioarele.

La treizeci nu am ajuns niciodată.

Cu ce scop a inventat cineva aşa o porcărie de joc ATÂT de lung şi de plictisitor?

La ei:

La noi: (noh, n-avui aparat să filmez faza) – vine omu’ (recte eu) obosit dinspre gară. La o intersecţie opreşte un Mercedes M-Klasse, jegos, cu aer de rablă la mâna a doua, cu trei tractorişti în el. Şoferul şi doi în spate. Toţi cioroi tractorişti. Şoferul stă, mă vede, scoate un pistol cu bile şi trage în mine. M-a ţintit bine, bila a picat cu vreo doi metri în faţa mea pe jos. fail

Vreo 5 librării în Râmnic, una n-are mine HB de creion de 0.5. Şi eu exact de astea aveam nevoie. Fail.

Mâine CAE. Să fie într-un ceas (mă rog, 5 ceasuri) bun(e).

Azi pe mess. EPIC FAIL.

Vali: ala a facut un gest ca nu ar vrea, putin a aruncat cu pixu dupa el:)))

Ion 47: aaa

Ion 47: da:))

Vali: cum o fi sa fii cel mai puternic om intr-un stat asa mare

Ion 47: putin cred că e mai tare şi ca bush

Ion 47: ăsta

Ion 47: obama

Ion 47: FAIL

Vali: =)))

anonim – 2009/05/27 21:32

eu votez cu PNL.oricum ,succes si tie

De pe forumul EBA.

(pe care l-am părăsit după 3 minute de citit inepţii debitate de “crema” internetului românesc.)