…şi cineva nu se prinde că ai făcut o glumă, înseamnă că tu nu te pricepi la glume, sau că respectiva persoană nu are simţul umorului?

Asta unu. Dacă, doi, cineva face o glumă, nu te prinzi, şi îţi spune că stai mai prost cu simţul umorului, ce faci? Îl înjuri şi-i spui că, de fapt, el nu are talent, sau te pui un pic pe gânduri, poate-poate o fi având dreptate?

Temă de reflecţie pentru comentatori.

94 de cuvinte
(adică 480 de semne pe minut)

…ei?

Nu mi-a mai gâdilat urechile de prea multă vreme Undeva-n Balcani. De la 10 audiţii pe zi în vară la deloc?

E naşpa.

not

Când realizezi că ai păpat într-o seară mult prea multe prăjituri cu cafea pentru propriul tău bine, şi la televizor rulează un film cu un chinez care se bate cu nişte americani “white pride” terminaţi, trecând ora 3 dimineaţa, te pui pe gânduri, şi realizezi că a mai trecut un an. Şi, odată cu el, încă un bairam de revelion. Pe care, în mod evident, l-ai prins în întregime treaz, că n-ai avut somn.

Ideea e că am făcut revelionul cu nişte colegi, cu care mă ştiu de 2 ani jumate. Am mai fost în excursii, am mai fost la mici chefuri, dar când stai 14 ore treaz cu nişte oameni, ajungi să îţi mai schimbi un pic părerile despre ei. Uneori în bine, alteori în rău. Dar după asta rămâi cu o senzaţie că ştii mai mult, şi realizezi că, deşi a mai trecut un an, te pricepi mai bine să analizezi şi chiar la ce să te aştepţi din partea unora, deci ai mai puţine surprize.

Bine, n-am vrut să fiu ca omul de ştiinţă care se uită la labirintul de şoareci, dar, involuntar, cam asta s-a întâmplat. Şi, cum spuneam, e util. Şi e şi frumos să vezi că oameni despre care nu aveai o părere tocmai bună sunt mult mai mult decât par. E şi reversul medaliei, dar, până la urmă, hai să ne bucurăm!

Mda, e la modă subiectul. M-am sculat la 7 fără 10 să mă duc la şcoală. Tehnic azi a fost vineri, că recuperăm zilele pierdute cu gripa porcină. Dar nu contează asta prea tare. Când am ieşit din bloc, deşi era întuneric, am văzut alb în faţa mea, pe aleea din faţa blocului. “Mă, ce naiba e asta?”

Mi-a luat ceva timp până m-am prins că mă ninge. Şi abia după ce am traversat Unirii m-am prins că îmi îngheaţă nasul. Şi picioarele, binecuvântaţi fie pantalonii de uniformă. Şi gresia de pe treptele de la intrare în liceu, că de două ori era să pic în marele dorsal pe ele, mare deştept ăla care a ales-o. (da, ştiu, marele dorsal e un muşchi, da’ sună fain) Măcar ne-am bătut un pic cu zăpadă, ca băeţii. Că aşa-i frumos iarna. Şi mi-a luat de 3 ori mai mult să ajung acasă, cu maşina. Da’ să vezi pe DN2, pe Buzău-Râmnic ce nenorocire era. Şoseaua numai zăpadă, fulgii îi zbura vântul de ziceai că-s o peliculă de valuri, ţi-era frică să mergi înainte. Ne-a luat vreo 40 de minute. Nici nu vedeai marcajele pe drum.

M-a mirat că la Crucea Comisoaiei, unde zicea tata că la ultima asemenea iarnă cu viscol se înfundase toată circulaţia, prin 2002, se circula relativ fluid.

Dar ce bat câmpii aiurea. E prea faină senzaţia: roţile patinează, nu poţi pleca cu maşina din loc (după o oră de parcare), dai zăpada din curte şi până termini deja s-a aşternut la loc, te chinui să nu pici, te cruceşti cum de poştaşul încă vine pe bicicletă… Dacă stau şi mă gândesc, n-am mai prins de mult aşa zăpadă. Cred că de cel puţin 4-5 ani. Dacă ajungem ca prin clasa a doua-a treia, când ţiu minte că se închisese şcoala de tare ce viscolea – şi cred că nici nu aveam căldură – pot să zic că am prins şi eu, o dată în viaţă, o iarnă ca la carte.

Sărbători fericite, dragi cititori.

ps. nu, n-am de gând să comentez ineficienţa statului român în a contracara efectele negative ale ninsorii. sunt alţii mai în măsură ca mine să facă asta.

Na c-am zis-o şi p’asta.

Mai demult îl ţineam ca lampă de veghe, acum l-a luat tata să îl repare că i s-a dus bobina care făcea demagnetizarea şi încă nu l-a adus.

O fi din cauza alegerilor, că m-am obişnuit să văd încontinuu comentarii, una, alta. Nu ştiu. Cert e că am descoperit că sunt şi lucruri deştepte la televizor, mai un CTP, mai un Mircea Dinescu… pentru care merită să ridici un pic sonorul de pe “mute”.

A, da, cică a fost cutremur. Nu ştiu, mi-a zis mama. Prin telefon. Mişto.

Am foarte multe vise tâmpite sau cretine, da’ ăsta de azi-noapte a fost prea de tot. Am visat o dată că mi-au furat maşina, cu toate că o încuiasem şi dispărusem doar un minut (da, ştiu, e deja ca un subiect de banc) dar niciodată nu mi s-a întâmplat să visez că am fost în Republica Moldova.

Şi să rămân impresionat nu atât de sărăcia unui magazin în care am intrat, ci să văd becuri. Becuri pară, normale, pe care scria 100 W, ambalate aşa cum le găseai acum 4-5 ani pe la noi, într-un fel de rotocol de carton, cu albastru. Normal, am cumpărat vreo câteva, dar acum mă minunez… mai ales că acum vreo lună vorbeam cu Vali exact de subiectul ăsta, şi mi-a zis “o să cumpărăm de peste Prut”.

O fi având legătură cu faptul că, lunea trecută, mi-am luat pentru Washington Club nişte becuri lumânare de 60W, şi acasă am constatat că aveau fasungul mic?

Pentru că sunt într-o dispoziţie mai mult sau mai puţin filosofică, am zis să rumeg o chestie pe care am zis-o săptămâna asta şi pe care am ridicat-o la rangul de principiu: viaţa e prea scurtă ca să fii supărat.

Profa de psihologie/economie/alte bălării mi-a spus, după ce i-am declarat asta (în condiţiile unui 7 în lucrare)  că sunt un optimist. Fals, sunt un pesimist. Atât de pesimist că nu prea mă mai poate impresiona nimic, având în vedere că până acum am senzaţia că, dacă mi se putea întâmpla ceva nasol, mi s-a întâmplat. Bine, nu am murit în accident de maşină, nu mi-a deraiat vreun tren, sau (Doamne fereşte) nu mi-am pierdut vreun părinte. Sunt permanent conştient că se poate, dar îi sunt recunoscător Domnului că nu mi s-a întâmplat.

Şi aici ajungem la supărare, de ce evit eu să fiu supărat. Foarte simplu: dacă te superi, nu rezolvi nimic. Mai rău, doar te consumi, şi nu prea merită nimic pe lumea asta un consum. E mult mai eficient să fii deştept şi să tragi concluzii pe care să le ţii minte decât să îţi faci sânge rău aiurea. Recent mi-a murit o rudă, chiar dacă prin alianţă, era un om la care ţineam foarte mult. Chiar vrusese să mai vină să mă mai vadă, şi m-a durut enorm că a murit. Dar în loc să mă supăr, m-am bucurat că am avut ocazia să îl cunosc, că a trăit mult şi că a fost un om deosebit, iar acum este, probabil, în Împărăţia Cerurilor. Aici fac ca dacii, mă bucur la moartea cuiva. De ce m-aş supăra? Îl readuc? Prin supărarea mea o să devină cei dragi nemuritori? Nu. Deci, nu are rost.

Ba chiar extind: nu are rost să mă supăr pe nimeni. Pot să înţeleg pe cineva care face ceva, pot să îl ajut, pot să îi analizez motivele. Cei care mă au de prieten ştiu că se pot baza pe mine şi că, dacă fac vreo prostie, îi cert şi sunt înţelegător, uneori cu asupră de măsură. Dar când cineva face ceva ce altfel m-ar supăra şi înţeleg că motivul este o prostie inimaginabilă care, de multe ori, conţine o formă sau alta de răutate (lipsă de onoare, nerecunoştinţă, laşitate, călcat pe cadavre) prefer, decât să mă supăr pe persoana respectivă, să o consider non-persoană şi să nu o privilegiez cu atenţia mea. Până acum a ajuns atât de departe doar o persoană, care, deşi se presupune că ar trebui să o respect, mi-a spus în faţă că nu are ce discuta cu mine. Caz în care m-am hotărât că nu merită nici măcar salutul meu. La o scară mai redusă, eu sunt un individ destul de jovial, dar cu cei care consider că mi-au greşit crunt şi nu consideră că e cazul să repare greşeala, prefer să mă comport cum m-aş comporta cu un străin. În fond, e mai bine aşa, avem amândoi de câştigat: eu nu mai trebuie să mă consum şi, eventual, să mă cert şi să înjur (obicei de care am reuşit – aproape – să mă las, şi mă laud şi mă bucur) şi respectivul e liber să creadă ce vrea, fără ca pe mine să mă intereseze. Într-un fel e mai bine să nu mai ai aşteptări de la oameni, e o eliberare.

De când am hotărât să nu mă mai supăr, am ajuns să mă cert mai puţin şi să mă simt mai bine per ansamblu. Viaţa e scurtă, hai să ne bucurăm de ea.

Mă aflu într-un personal obscurcătre Mărăşeşti, mă duc până acasă la Râmnic ca să îmi fac o măsea. În ultima vreme am fost extrem de ocupat şi n-am mai putut să scriu prea mult. Aşa că o să fac doar o listă de “scurte”.

Trenul meu, pe siteul infofer.ro, figurează cu ora de plecare 13.16. Pe mers, la gară, era 13.12, pe bilet 13.19 şi a plecat, în cele din urmă, la 13.29. Acum sunt abia pe la Bobocu. Sper să ajung în timp util.

Sorin Oprescu i-a adus pe Iris la Buzău. Normal, m-am dus, îmi plac Iris, cu toate că Oprescu e degeaba. Şi a făcut o greşeală, întâi i-a pus pe Iris ă cânte şi apoi a vorbit el. De fapt, habar n-am dacă a mai vorbit, că eu plecasem. Şi cred că marea majoritatea sălii făcuse la fel ca mine. Nu ştiu, în locul lui, aş fi profitat de dorinţa rockerimii de a prinde tot concertul, şi care ar fi venit de la ora anunţată, ca să încep eu cu discursurile şi abia apoi să cânte Iris, ca să ţin lumea în sală să mă asculte. Nu să vină 500 de oameni din care să rămână cam 200 care să îmi asculte vorbăreala. A fost fain, dar mi-ar fi plăcut mai mult să cânte melodii de pe Iris I, primul lor album, care, între noi fie vorba, e cel mai valoros pe care l-au scos. Sau aşa mi s-a părut mie. Şi totuşi, straşnică dare din cap la concert.

Mi-am făcut o partiţie NTFS de Windows XP, pe care să joc Worms. Şi mi-a plăcut că, deşi a fost un pic mai dificil de lucrat decât cu PQ Bootmagic, am putut reface grub-ul să meargă relativ repede şi uşor. Deci, din seara asta sper să pot juca Worms pe net. Here come the Johnnies.

Lucrez la un site pentru un proiect. Nu prea pot da detalii, dar implică o instalare de wordpress, şi mie îmi place să lucrez cu chestii d’astea. Doar că îmi cam face tema probleme… însă voi vedea. Posibil ca pe… cât să fie,, 28-29? Nu mai ştiu care e sâmbăta… să fiu la Bucureşti. Potenţialii camarazi de bere, spuneţi-mi, şi vedem când pot.

Duminică blogul meu a făcut 2 ani. Nu vreau să fiu prea festiv, dar mi-a plăcut şi o să tot continuu. Îmi place să-mi scriu gândurile în biţi şi bytes pe net, şi mai ales că atunci când zic o prostie mai mică sau mai mare pot să contez pe faptul că se vor ivi nişte oameni civilizaţi care să îmi poată oferi o critică constructivă. Sau şutul în cur necesar. 2 ani de blog înseamnă că mai am doar 6 luni până când îmi iau carnetul. Sper, Doamne-ajută, să-l iau din prima.

Copii, multă baftă. Ne mai citim… o vedea noi când, dar trebuie să îmi mai găsesc subiecte de scris. Bleah, sunt abia la Zoiţa, un individ împarte icoane (împarte… mai bine zis vinde) sfinţite. Aparent nu ştie că Harul nu se vinde. Să fie sănătos. Teoretic în 3 minute ar trebui să fiu la destinaţie. Practic, cred că o să îmi ia un pic mai mult.

Multă baftă.

Bleah. Azi dimineaţă, ore de la 7 şi 20. De obicei mă trezesc la 6.35, prin binevoinţa telefonului mobil, care mă trezeşte, că de-aia are nişte alarme programabile pe el. Şi normal că nu ştiu ce mi-a făcut de nu mi-a mers, sau nu l-am auzit, de m-am trezit la 6.47 şi n-am mai putut să îmi fac de mâncare. Măcar văd că mă trezesc bine şi fără ceas, dar e frustrant şi enervant.

Mama lui.