am Twitter.
Cerşesc follow.

Cuvânt înainte: de astă dată, “vulgaritate” se referă nu la calitatea de “mitocănesc”, ci, mai degrabă, la banalitate şi la comun.

Mda. Ultima chestie pe care o remarc pe la copilaşii d’o seamă cu mine. 90%, şi cred că nu e vreo exagerare grosolană, se simt poeţi filosofi, dau pe afară de înţelepciunea acumulată în nici 20 de ani de viaţă, atât de mult încât trebuie să arate asta tuturor. Şi, evident, filosofia asta se manifestă, în special, în locuri gen hi5. M-a făcut o colegă atentă, cu un paste de la un mesaj de stare (nu, status nu se traduce prin statut):

Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe

Înţelegeţi ideea, da?

Eu nu. Să mă calce tramvaiul dacă înţeleg substratul profund al… ce naiba e asta, că nici rimă n-are. Ce ironie, nu? Şi chestia asta nu e singulară, o găseşti absolut peste tot, cu mici variaţiuni, de îţi vine să crezi că s-a trezit un Eminescu şi-un Minulescu în fiecare copilaş, ba şi un pic de Bacovia. Ok, nu zic nu, am avut şi eu tentative de a scrie versuri (cine n-a avut?), dar (1) sunt suficient de deştept încât să mă prind că sunt antitalent şi, (2) chiar şi aşa, nu am încercat metafore atât de abstracte că te uiţi la ele ca viţelul în calendar, de-ţi dai seama că până şi Puya, acest maestru al limbajului, are mai mult potenţial poetic. Bine, sunt mulţi care chiar scriu frumos, da’ mă amuză şi, simultan, mă plictiseşte penibilul cei care se simt poeţi dar nu le au.

Acum că am terminat cu poetul de baltă, trecem la filosoful de baltă, carele a citit filosofie şi acum dă pe afară. Cel mai mare deliciu rămâne tot combinaţia poet de baltă + hi5 = love, că acolo se manifestă aproape toţi. Asta când nu sunt preocupaţi să îşi versifice concepţiile filosofice, eventual asezonate cu puţinele, dar straşnicele, cunoştinţe de limba română. Dar, revenind: se înmulţesc filosofii, frate! Ce Nietzsche, ce Schopenhauer, ce Platon, ce Ţuţea? Toată lumea i-a citit şi îi ştie pe de rost. Nu contează că n-au înţeles, da i-au citit neică! Eu am citit Nietzschenhauer, tu vii şi vorbeşti cu mine? Păi nu ţi-e ruşine? Să vii la mine când oi fi în stare să îţi pui şi tu sub pozele de pe hi5 citate din ei, băăă! (ca paranteză, tot nu pot pricepe cum poate pune cineva nişte versuri la o descriere de poză de hi5 care are atâta legătură cu poza cât baba cu mitraliera… dar na, hipstării vor să pară culţi.)

Îmi vine să cred că mâine-poimâine o să fie până şi Puya ridicat în slăvi ca filosof de geniu, laolaltă cu d’alde Descartes. Bun, din nou, nu atac oamenii cu adevărat capabili să înţeleagă filosofia, atac tendinţa de a vulgariza asta. Eu am încercat să citesc, am stat cam prea prost cu înţelegerea, şi am renunţat. Asta nu înseamnă că nu emit constant gânduri cu privire la Dumnezeu şi rostul omului, dar asta e o dambla personală, nişte concluzii de-ale mele, pe care nu le vâr pe gâtul nimănui – evident, sunt convins că nu-s singurul.

Dar, din nou, bă copii, conştientizaţi-vă limitele! Toţi le avem, nu încercaţi să le negaţi că daţi în penibil, şi aşa se nasc poeţii şi filosofii de baltă, marii atoatecunoscători ai lumii de azi, care au trăit în 10 ani cât n-au trăit alţii în 50.

Disclaimer: varianta filosofie este acceptată de DEX, şi prefer să o folosesc din motive etimologice, asupra cărora m-a făcut atent un ilustru amic.

Mereu găsesc lucruri pe care le credeam pierdute pe vecie. Prima oară când am remarcat asta a fost prin vară, când am găsit prin vestă un capac de la un obiectiv. Trecură 7 luni de când îl pierdusem, prin tren, în decembrie 2008. Şi nu e un capac chiar ieftin, că na, astea de la foto sunt scumpe de felul lor. Şi normal că m-am mirat când l-am găsit într-unul dintre buzunare.

Dar l-am pierdut din nou în decembrie, la colindat, şi m-am întors după el pe drum. L-am găsit. Apoi l-am pierdut iar, nu l-am mai găsit. Am mai colindat o casă şi m-am întors. Pe drum, pe zăpadă, ce văd? Capacul mic şi negru, şi asta pe la 11 noaptea. Fericit, mă duc acasă. Dimineaţă iar nu l-am mai găsit. “Mda, bag picioarele, l-am pierdut, nu mai e de găsit”. Până îl văd lângă piciorul de la masă. Ehe, ce bine.

Tot prin toamnă, când am căutat paltonul, mi-am găsit şi stickul, pierdut prin martie. Era uitat într-un buzunar de la palton, şi na, nu era cel mai ieftin stick, era rapid şi avea 4 giga. De fapt, încă e, că îl mai am. Ieri mi-am găsit teleobiectivul de 55-200, într-o pungă de sub scaun, după ce am răscolit un balcon, o cameră şi o debara. Hai că am talent.

De când au trecut alegerile, televizorul meu funcţionează ca lampă de veghe. Nu prea stau bine cu somnul dacă nu stă pornit, deşi, la o adică, pot să mă lipsesc foarte uşor de el. Dar azi noapte nu prea aveam somn, terminasem meciul de Worms pe net, şi ce era să fac decât să mă plimb un pic prin canale?

Dat mi-a fost să nimeresc pe Antena 3, unde presta inconfundabilul Mircea Badea. Şi na, am zis să fac un efort, să văd şi eu cum e. Din păcate, după jumate de oră de MB, am rămas cu impresia că într-adevăr le are cu onomatopeele şi sunetele de ninja, şi am mai rămas şi cu nişte neuroni morţi prin cap. Săracii.

Azi la prânz (că nu pot nici să mănânc fără televizor şi ziar), după ce m-am amuzat serios pe seama numerelor de înmatriculare cu 3 cifre alese de bucureşteni (cel mai simpatic mi s-a părut B 505 UGI), via ziarul de ieri, am deschis pe Realitatea, unde Turcescu făcea emisiune la radio în direct cu oamenii. Adică cine voia să zică ceva intra în direct şi zicea. Ar fi fost cascadorii râsului, dar oamenii ăia erau doar proşti, nici măcar amuzant de proşti! Toţi ziceau că România nu e o ţară modernă, că tre să se modernizeze, să trăiască toţi decent (parafrazându-l pe punkerul în boxeri, “să fie totu’ ok”), că hă, că e rău, că funcţionarii… evident, fără să demonstreze vreo capacitate analitică, fără să gândească de ce şi cum se poate schimba. Numa’ un mesaj pe forum a zis ceva relativ corect, că suntem prizonierii propriei mentalităţi.

Cel mai tare mi-a plăcut de o studentă. Nu arăta ea prea bine, da’ nici nu avea nevoie, că na, se plângea, cine rezistă unei studente care se plânge? Mai ales când vine vorba că ei când termină facultatea n-au unde să se angajeze. Că de-aia e România o ţară de lumea a treia, că studentul termină facultatea şi n-are unde să se angajeze pe bani mulţi. Nu contează că n-are nimeni nevoie de el, trebuie să i se creeze loc de muncă plătit bine. Am zis!

Premiul special gigelului care spunea că avem o istorie de 90 de ani.

Over’n'out.

Te trezeşti că bate cineva la uşă. Vecina de jos. Care spune că tocmai era cineva la ea în boxă (pe palier) şi că a intrat un gigel, a trântit uşa, a încuiat respectiva persoană înăuntru şi a plecat cu cheia.

Mişto, nu?

Încă unul din seria articolelor despre ERepublik. În principiu, ERepublik e un joc, care simulează foarte bine o economie, în care fiecare jucător este un cetăţean al unei eŢări, dezvoltându-se pe 4 direcţii: cea politică (da, se face politică, începând cu partide, alegeri, votat legi în Congresul unei ţări, până la nivelul complex al relaţiilor internaţionale), cea economică (jocul simulează cu mare acurateţe o piaţă reală), media (fiecare jucător îşi poate deschide un ziar, deseori cheia pentru politică) şi militară. Ultima e cea mai importantă, şi o să mă rezum la a zice că fiecare jucător e soldat, iar România se bate deseori cu ungurii.

Deci, de ce fac un apel “disperat” la voi ca să vă înscrieţi? eRomânia trece printr-o perioadă nasoală. După ce, de Anul Nou, armata eMaghiară mărşăluia prin Transilvania şi noi încercam cu disperare şi în zadar să îi respingem (bravii noştri aliaţi erau ocupaţi pe undeva prin China şi Franţa cu cuceriri, iar fără aliaţi nu prea poţi avea sorţi de izbândă), acum, după ce am reuşit să reducem un pic din Ţara Castraveţilor (Bulgaria) au venit sârbii, iar nu ne-au luat aliaţii în seamă şi, din nou, am rămas la hotarele originale. În condiţiile în care acum vreo 2 ani eRomânia era un imperiu aproape cât visul lui Petru cel Mare, de se întindea până la Pacific.

România e, ce-i drept, un stat puternic în eRepublik, cu o armată foarte puternică, disciplinată, dar, din păcate, ne-au întrecut ungurii rău ca număr, iar aliaţii nu prea ne bagă în seamă (cum bine zice Preşedintele). Şi de-aia avem nevoie de mulţi cetăţeni noi. Fac apel la cititorii blogului să se înscrie în joc, şi îi voi ajuta cu orice nevoie. Jocul e foarte fain, şi, ca să vă faceţi o idee despre posibilităţi, întâi o să spun că activitatea gravitează în jurul chaturilor (unităţi militare, partid, bursă de mărfuri) şi că, dacă ai un pic de voinţă, poţi ajunge departe: joc de 4 luni serios şi mă pot lăuda cu 3 firme, zic eu, de succes, un mandat de parlamentar, multe lupte în care am participat şi am luptat cu toată dăruirea, dar, mai ales, cu momentele în care am stat cu sufletul la gură să văd cum se termină vreo bătălie şi cu distracţia.

Pentru cei care vor să se înregistreze, daţi un clic aici. De asemenea, recomand tutorialele Ministerului Educaţiei.

Jocul e, într-adevăr, complex, dar cerebral, nu consumă mult timp (se poate rezolva totul în 5 minute pe zi) şi cauzează dependenţă. Să ne vedem în Lumea Nouă!

Acum 20 de minute ne-a venit o idee mie şi S3myzeului, şi am început să o materializăm într-un mic paragraf, sperând să o extindem, pe parcurs, într-un mic serial:

Atunci a văzut Omul transformarea celor patru scânduri ale Universului în zei cu chip uman. Pepsi, prima scândură, s-a materializat în S3myzeu, şi a fost bine. Încă nu se cunoaşte de ce acest Demiurg este doar semizeu, dar teologii presupun că aceasta se datorează unui parţial la algebră. Berea, ultima, a luat forma celui fără nume, pe care toţi îl ştiau după numărul său, al dracului. Despre el nu se ştie decât că, deşi stăpânea întunericul prin faza lungă ce i-a fost hărăzită, era considerat “fratemeleu” de către S3myzeu. Teologii bănuiesc că cele două entităţi, au împărtăşit ritualul ciocnirii întru bunăstare.

Mno, iată-mă la o lună după ce am dat comanda la biletul pentru concertul lu’ AC/DC, am avut o adevărată aventură cu aşteptarea respectivului bilet. Foarte amuzant, ce să zic.

Am dat precomanda pe 17 decembrie, şi pe 21 am venit la Buzău să pun banii. Dincolo de penibilul situaţiei, că mi-am uitat buletinul la Râmnic şi eram la Buzău, am reuşit să plătesc (noroc cu un coleg, mi-a împrumutat buletinul lui). Bun… vine 30 decembrie şi eu nu am biletul şi nici măcar un telefon de la curier. Sun la eventim pus pe harţă, că ce se întâmplă… bine, tipa de acolo  mi-a făcut o impresie bună, aşa că m-am calmat un pic, da’ am localizat problema la Urgent Curier.

Sun eu pe acolo, nu-mi răspunde nimeni. Începe şcoala. Îmi petrec o zi dând telefoane, mă enervez, nu îmi răspunde, pornit pe ceartă sun la UC Buzău, care mă trimite la Râmnic, unde aflu, după 2 săptămâni, că individa mi-a pierdut biletul. Şi na, m-am enervat, a reţinut numele, a dus-o capul să caute în cartea de telefon, da’ nu s-a gândit să şi sune. Iar sunat la Eventim, rămâne că îmi scot altul la imprimantă luni (lunea trecută).

Vineri iar eram nervos, sun la Eventim, aflu că l-au depus abia joi… trist. Deja sunt la limita răbdării, sun spre seară la curier şi îi ameninţ cu protecţia consumatorului dacă nu îmi vine până luni (lunea asta). Se face 6, se termină programul la Eventim, mă sună aia de la curier şi mă pune să sun la ăia să întreb seria de AWB.

Cu tot calmul meu m-am abţinut să îi zic că toate telefoanele pe care le-am dat eu trebuia să le dea ea, că ea a pierdut biletul. I-am zis că nu am mai prins pe nimeni (evident  că nu am sunat). Am vorbit, însă, cu directorul pe zonă, care zicea că se oferă să cumpere alt bilet de la altcineva că nu e în  sistem plicul.

Dimineaţă eram la liceu, dădeam olimpiada la mate, când mă sună curierul… mi-a venit biletul. L-am luat la 1, era în regulă. Mă laud cu cât am putut fi de răbdător.

De-acu cred că folosesc numai Prioripostu’. E mai ieftin şi ajunge mai repede de o lună.

Notă: articolul nu reprezintă o vendetă personală. Eu tot susţin că toate telefoanele date de mine trebuia să le dea firma de curierat, dar e penibil.

Nu mi-a mai gâdilat urechile de prea multă vreme Undeva-n Balcani. De la 10 audiţii pe zi în vară la deloc?

E naşpa.

not

Pentru că ei nu au nici un pic de respect pentru elev. Efectiv. Şi ştiu că tot ceea ce o să scriu aici a mai fost iterat de sute, poate mii de ori. Ştiu că nu sunt primul care păţeşte aşa ceva. Dar m-am săturat. M-am săturat de lenea profesorilor, care sunt plătiţi să facă o treabă şi care o lasă de pe o zi pe alta până nu mai pot. Nu că aş fi eu foarte breaz, mă recunosc procrastinator, dar sunt genul de om care mai înţelege când cineva are nevoei de ceva urgent sau când nu are timpul efectiv să facă ceva.

Problema se pune aşa: este ianuarie, cea mai nenorocită lună din anul şcolar. Vin olimpiadele cu paşi repezi, şi dragii noştri profesori îşi dau, subit, seama că nu avem note! Vai de mine, ce tragedie! Cum naiba păţesc eu asta? ÎN FIECARE AN? Ia hai să rezolvăm un pic situaţia. Şi uite aşa, de pe o săptămână pe alta, avem teste aproape zilnic, şi unde nu avem teste avem cât mai multe proiecte. Am zis de mii de ori că mă lasă rece ideea de proiect, dar când de pe o săptămână pe alta mi se dau trei eseuri cu pretenţii, cică de cel puţin 2 pagini, îmi creşte tensiunea! Slavă Cerului că-s gras şi sănătos, că dacă aş fi mai şubred un pic, cred că aş muri în liceu. Şi, evident, nimeni nu vrea să înţeleagă că avem mult prea mult de lucru. Eu vorbesc pentru mine, ca individ care scrie mic, în momentul în care termin a doua pagină la un eseu, îl las deoparte, oricum scriu foarte compact. Povestea e alta, însă. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, dar dacă o temă ia mai mult de o oră, şi se acumulează 3 de-astea de pe o săptămână pe alta (3 mă gândesc că ne-au picat, n-o să zic şi materiile), apoi temele mai uzuale şi, în cazul meu, munca pentru matematică (măcar să-mi iasă şi mie vreo participare la naţională, chit că nu-s prea performant), deja clachezi efectiv.

Asta în condiţiile în care prima parte a semestrului a fost relativ relaxată şi nu prea şi-a pus nici un profesor problema notelor. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul, nu? Mi-ar plăcea acum să iau o notă mai mică decât 10 pe vreunul, mai ales că nu am timp (colac peste pupăză, mă gospodăresc singur), pentru că, fireşte, “nu e problema mea”, poate să zică cineva. Ce să mai zic de faptul că dacă aş zice ceva de chestiunea cu pregătitul pentru olimpiadă, probabil aş primi răspunsuri foarte simpatice, gen “pe primul loc e şcoala”. Ceea ce e de aşteptat, având în vedere că sistemul şcolar nu promovează specializarea pe un anumit câmp. Încep să regret faptul că am ales să vin la Buzău pentru liceu. Şi-mi plac mai ales profesorii ăia care, atunci când îşi dau pe faţă lipsa de gândire logică şi de bun simţ, se chinuie să arunce cu rahat în tine că tu eşti de vină. Astea-s caracterele formate la noi în şcoală. A, da, evident, de burse de merit încă nimic. Nu că ar fi prea mulţi bani, dar nu strică niciodată. Şi-aşa, timpul deja e un lux pe care nu ni-l mai permitem.

România, vreau să plec de-aici. Sunt prea slab ca să trăiesc aici.

(prin titlu vorbesc în general, pentru că încă mai sunt profesori pentru care am cel mai profund respect)