Linux rulează fin pe calculator, am semnal din plin, nu e de mirare că acum o frec aiurea pe net la etajul opt al unui bloc de Bucureşti.

E aiurea. Multe lumini, cer de o culoare ciudată, nema stele spre linia orizontului. A dispărut şi reclama enormă cu Blom Bank France pe care o vedeam din 2006 încoace.

Mâine la 6 plec cu destinaţia Cannakale. Nu mă ştie nimeni pe acolo, aşa că nu vom blogmeetui. Poate doar pe 6 septembrie.

S-a întâmplat ceva ciudat cu mine. Nu mai pot consuma şaorma. Am intrat în acea fază a vieţii în care nu mă mai satisface decât mâncarea gătită. La mare prestam o salată, o tochitură cu ou şi mămăligă, o ciorbă şi desert. Acu nu pot să mai prestez despre şaorma… nici chiar de la Haleală. Îmbătrânesc. Şaormistul din mine e mort.

Mâine dis de dimineaţă sunt în autocar spre turcia. Aşa că azi spre seară sunt prin Bucureşti. Cine vrea să practicăm nişte halbere, să-mi spună acum, ori să mă sune. Baftă mare, copii.

Deci. În sfârşit am scăpat de griji pe vara asta. Mi-au venit rezultatele şi de la examenul Cambridge, şi de la English for Business, sunt liber, şi m-am răsplătit cu o bere din Cehia (Kozel îi zice) care e foarte, foarte bună.

Bineînţeles că am avut parte şi de ceva probleme de sănătate foarte naşpa într-o zi, ceva ce nu mai doresc nimănui. Să zicem că “segmentul inferior” al aparatului digestiv nu prea s-a înţeles cu mine.

Mi-am pus linux pe EEE. Ubuntu Netbook Remix. Care merge absolut ireproşabil. Încep să mă gândesc să renunţ la Vista pe laptopul mare în favoarea unui alt Ubuntu. Chestia e gândită total diferit… spre exemplu, pentru a instala ceva, mă duc într-o consolă şi scriu un rând. Atât. Şi instalează instant. Sub protecţie de parolă, evident. Probleme de drivere nu avui… ce mai, merge mai mult ca perfect.

Guitar Pro 5 suge intens. Acum folosesc TuxGuitar. Care, de felul lui, e program de linux. Win.

Aşa… noutăţi. Pe 28 plec în Turcia până pe 5. Deci, cine are chef de o bere prin Bucureşti pe 27 sau pe 6 septembrie, anunţaţi-mă. Aparent o să văd marea a patra oară pe anul ăsta… ceea ce e bine. Şi tot apropo de drumeţii, nu ştiu sigur, dar cred că mâine pornesc cu ai mei pe drum spre Transfăgărăşan, ajung şi pe la Bâlea. Aştept…

Uite mă, că vine şi pe snail mail spam (poze făcute via webcam din lene), de la Provident:

Vreau să mă las de dulciuri. Poate reuşesc.

Primul loc îl ocupă aparent neînsemnata “la haleală”. Pentru necunoscători, e pe IG Duca, nr 8, lângă gara de nord, pe trotuarul opus faţă de gura de metrou. Am trecut recent pe acolo şi motto-ul lor, “no fast food, just fresh food” se aplică din plin. Cea mai bună şaorma pe care am mâncat-o vreodată. Pun băieţii de acolo în şaorma (ce am observat aici şi nu şi în alte părţi) curry, ţaţiki, salată verde, roşii, ierburi şi chiar şi ceapă. La alegere. Nu are atmosfera de la Genin, unde îţi fac şaorma nişte turcăleţi cu narghilele în bucătărie, dar e mâncarea mai bună. Nota proastă vine la şaorma mică, de 13 lei, care e foarte mică. Comparat cu cea de 15, care e enormă. Dar la fel de bună.

Surpriza cea mai nasoală am avut-o la pizza hut. Unde bineînţeles că wirelessul nu merge, şi o pizza de 15 lei e minusculă. Comparat cu o pizza de Râmnic, care la acelaşi preţ satură cel puţin 3 oameni. Şi îi mai zic “normală”. Eu i-aş zice XXS. E clar că nu mai prestez pizza hut de-acu’ încolo.

McDonald’s de multă vreme nu mai prestez, că m-am săturat de mâncarea lor infectă. Dincolo de faptul că m-a mirat că unul dintre tovarăşii cu care am fost acolo a măcelărit instant un big tasty sau cum mama dracu’ îi zicea şi 2 cheezburgeri, mi-am băgat picioarele când am constatat că sunt atât de ţărani încât pentru internet îţi trebuie cont la ei. După 5 minute mi-am făcut unul, bineînţeles că nu dând adresa reală (n-am chef de spam de la ei, nu mersi) m-am logat cu contul respectiv. Evident că nu mergea. Mi-am băgat picioarele şi am plecat.

În gara de nord am avut o surpriză proastă la Coffee Right – cum să ceri 10 lei pe un degetar de suc natural de portocale?:| Păi cu 14 lei eu iau 2 litri la cutie, cu 25 iau 4 litri la cutie şi pahar. Plus că au preţuri de-a dreptul cretine. Însă a fost o surpriză plăcută KFC-ul de la 10 metri de noi, unde bătea wirelessul. Cu toate că nu suport să mănânc de la ei, mă înclin în faţa celor de la Kill the Fucking Chicken pentru că ştiu să-şi facă o reţea.

Ceea ce e din ce în ce mai greu zilele astea.

Din nou sunt în Unirea şi prestez o Carlsberg. Şi scriu ce m-a impresionat aici, nu?

Ca să compenseze vremea frumoasă de afară, vreo 2 ore de accelerat (aveam bilet la vagonul 21 într-un tren cu vag. 1-6) m-a turuit un moş despre ruşi, comunism, nemţi şi politică. Eu lucram numere complexe, de trei ore-ncoace gura nu-i mai tace. Plus că era şi cam surd. El îmi turuia mie despre lipsa de civilizaţie a nemţilor şi nepoată-sa striga la el.

Dar am fost la F64, am făcut un “şoping dragă” . Pe lângă AC/DC-ul din difuzoare, mă impresionează puternic atmosfera caldă de acolo. Toţi se oferă să te ajute, zâmbăreţi, simpatici, şi chiar şi cumpărătorii intră în discuţie cu tine. Ţi-e mai mare dragul să intri la ei. Bine, m-am făcut cu o mică minune, un inel inversor care-mi face din obiective microscop. Şi un capac cu şnur, că n-o să pricep niciodată de ce producătorii nu pun şnururi pe capace. Şi un trepied.

Dar am avut aventuri şi în metrou. Am scos un laptop din service. Eram cu 2 genţi mari, o sacoşă grea şi cutia mare de la laptop sub braţ. Aveam de schimbat liniile la Unirii. Noh, atât de cretină puntea aia dintre staţii, păi că-ţi vine să faci ceva în ea. Din cauza scărilor rulante era ditai îmbulzeala acolo. Nu puteau să încurajeze datul burţilor jos şi să pună scări clasice.

Paranteză. Am în faţă un TV pe care e CTP-ul cu foaia cu “gazetar găozar” pe el. Îmi place moşu’, frumoasă formă de protest.

Aşa, să revenim. Şi ies eu din îmbulzeală. Iau loc lângă un cocalero verro. Mai e un loc liber lângă el. Nu se aşază nimeni acolo. Vine Universitatea, dau să cobor. Două pi…piţe în uşă, stau şi vorbesc. Mă bag printre ele. Proastele naibii, staţi în uşa unde coboară lumea, ai? Păi voi, bucureşteni, cu metroul la nas, habar n-aveţi să-l folosiţi, vă întrec provincialii. Sunteţi praf mă. Noroc cu vecernia de la biserica Mareşalului.

Şi pentru că nici un prânz nu e pe moca, prestez şi nişte cartofi pai pe lângă bere. Nasol. A, da, au început oamenii să îşi securizeze wirelessurile. Ne auzim mai încolo. Aerele din zonă îmi afectează blogajul. A, da, să nu uit, mâine dau barajul la Cangurul la engleză. Wish me luck.

V-aţi sculat vreodată o dată cu găinile? Să vedeţi oraşul înainte să se trezească?

Cu ocazia plecării la Bucureşti, m-am trezit pe la 6, ca să prind trenul de 7 şi 10 (“Mi-e inima strânsă, e şapte şi zece, mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini” – trenul lui Baniciu) şi am tulit-o la gară. Vreo 15 minute de mers, NIMENI pe drum, numai eu şi câinii. Lumini aprinse doar la spital – la un etaj întreg, de altfel – şi gara cu ceva oameni aşteptând. Chiar era coadă la, din nou, unica casă de bilete.

Vine trenul din Ploieşti Sud, prezent în prima poză a fotoblogului, plin de zăpadă, şi speranţele mele apropo de vremea bună se năruie. Dar se reclădesc pe măsură ce mă apropii de Buzău, unde vremea e chiar însorită. Rece, dar însorită.

Şi stau pe acolo, de data asta NU îmi mai ia poliţia datele (“nişte ţărani”) şi stau liniştit până îşi face apariţia şi autocarul. Pân’ la Bucureşti, table la greu (“puşca şi cureaua lată, ce duble dădeam odată…”), şi mi-a luat Gică şi o partidă şi o linie. Partida luată a fost la mustaţă (eu cu 2 puluri, el cu unul…).

Prestez o Carlsberg la Spring Time Unirea, şi profit de wirelessul moca pentru a bloga un subiect interesant văzut azi prin Bucureşti. Primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit de la Palatul Regal, am luat metroul şi am tulit-o în Floreasca. Şi pe drumul spre metrou am mai prestat şi o şaorma mare de la Genin, şi am dat pe drum de doi duzi, care mă întreabă dacă am să le dau şi lor un ban. Arătau destul de prezentabil, nu ştiu cât or fi fo de săraci. De, i-o fi pălit criza, bieţii oameni. Primului i-am dat un leu, la al doilea nu am mai avut chef.

După ce am văzut biserica Sfinţii Constantin şi Elena, unică ctitorie a Mareşalului Ion Antonescu, am făcut nişte poze (mi s-a zis că atâta timp cât “e cu intenţii bune” pot face câte poze vreau), m-am conversat un pic cu un paznic cam bâlbâit, şi apoi am tulit-o la Dristor spre Unirii. Acu vreo 20 de minute eram în staţia Dristor, în metrou, şi am auzit nişte versuri ceva, iniţial suna religios, da’ dup-aia am remarcat asemănarea cu ce ni se predase la şcoală. Mi-am dat seama că era Luceafărul, da’ în direcţia de unde se auzea nu mişca nimeni gura. În final văzui cerşetorul care recita. Tocmai când mă gândeam să-i dau nişte bani s-a oprit, însă, pe la jumate.

Ce a urmat, tare m-a mirat. Un dude cu faţă de telectual, cu barbă, ochelari, tot tacâmul, îl întreabă ceva gen “unde-i restul poeziei?”. Cerşetorul răspunde că are 99 de strofe, nu poate să le înveţe pe toate (imediat a fost corectat), şi primeşte ca nou răspuns “dar ultima strofă o ştii?”. Ezită, iar bărbosul îi zice “Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece.” Şi îi întinde 1 leu. Şi îi dau şi eu un leu, că mi-a plăcut de el.

Acum stau şi îmi termin berea, bucurându-mă de netul pe moca.

În septembrie am fost o dată cu tata prin Bucureşti pentru cumpărături de-ale IT-ului, şi am aplicat o strategie simplă dar eficientă pentru a putea cuceri capitala fără a cauza suferinţă inutilă maşinii. Am mers frumos până în Colentina, am parcat la Carrefour şi ne-am dus cu RATB-ul până la Obor, de unde am luat metroul spre “inner city”. Ieri am repetat figura.

Daaar… la staţia din capăt ne aştepta o femeie nervoasă nevoie-mare. I-am cerut 2 bilete de câte 2 călătorii şi i-am dat 5 lei. M-a întrebat de două mii şi i-am dat. Mi-a dat biletele şi eu mă uitam tâmp la ea. “Aveţi patru călătorii.” Pauză. “Mai doriţi ceva?” face iritată (în condiţiile în care nimeni nu era la coadă). Evident că m-am cărat.

Nefiind un fidel ratbist, nu ştiu preţurile biletelor. Aşa că eu ca tot omu’ concepeam că e 11 mii călătoria. Ei bine, era 13, ar eu nu ştiam. Da’ totuşi, tonul face muzica. Şi “clientul nostru, stăpânul nostru”?

Altă întâmplare a avut loc la Obor. Sosise 21 şi era îmbulzeală. Coborau, urcau… eu aveam neşansa de a fi fix în bara dintre uşi, oarecum spre dreapta. Menţionez că pe uşi erau lipite “acces interzis” pe stânga şi “sens unic” pe dreapta. O cucoană cu “simţ civic” se sesizează. “Faceţi şi voi loc, că întâi se coboară, apoi se urcă.” Dau şi eu replica “Se coboară pe stânga, nu pe dreapta.” “Da, da, sigur.” (cu sictirul de rigoare). RECUNOSC, nu urmez mereu regula, nu caut scuze, şi adevărat, stăteam în uşă. Dar nu fac pe lupul moralist, nu le atrag atenţia altora de nişte reguli pe care şi eu le încalc. Şi nu bag sictiru’ aşa uşor.

Da’ na, bucureşteni…

Se face aşa. Eram la staţia de tramvai de la Obor cu tata, aşteptând tramvaiul 21, care ducea spre Carfuru’ din Colentina, unde era lăsată maşina. Povestesc altă dată cum e cu asta. În fine, osteniţi după o alergătură sănătoasă prin Bucureşti, stăm noi vreo 25 de minute în staţie… timp în care trec doi de 16 şi în partea opusă, aproape unul după altul, vreo 5-6 de-alde 21. Eu, evident, nervos. În fine, apare şi mult-visatul 21, plin ochi cu oameni. Ne urcăm şi stăm să meargă.

Tramvaiul, evident, abia se mişcă, şi asta haotic. Smuceşte, trage, merge greu, merge 10 metri şi se opreşte, eu numai nervi. Colac peste pupăză, prin Colentina încep doi să asculte manele. Se opresc repede, dar în mine se trezeşte “killer instinct”-ul. La două staţii înainte de Carfur, tata nu mai suportă şi se dă jos. Şi eu după el, evident.

Şi dă-i goană pe jos. Mergem până în parcare şi scoatem maşina. Evident că atunci când am scos maşina din Carfur tramvaiul era cu mult în urmă. Au urmat 5 kilometri agonizanţi, parcurşi într-o oră, care au avut, însă, darul de a-mi aminti de vremurile apuse de demult. Aveam Queen în maşină, da’ mi-era foame şi agonia a fost cu atât mai puternică.

De fapt, noi pe la 9.45 aşa intraserăm pe acolo în Bucureşti şi era relativ lejer, dar tot am constatat că la ieşire era aglomeraţie. Pe la 14.30 când ieşeam era aglomeraţie pe ambele sensuri. Şi, evident, la capătul “tunelului” nu se afla luminiţa. Ci gaborul care se asigura că toată circulaţia era gâtuită bine de lucrările publice.

Mâine, adică azi, adică 3 decembrie, am programată o drumeţie scurtă la Bucureşti, alături de tata, pe motiv de achiziţionat mult visatul Nikon D40 şi un procesor de chitară. După câteva sute de cronici şi reviewuri citite pe net, am ajuns la concluzia că asta caut, mai ales că la 1800 de lei e extrem de competitiv, mai ales că îmi dă la el 2 obiective, un 18-55 destul de lăudat şi un 55-200 cu stabilizare. Mai iau la el ceva filtre în caz de necesitate şi o geantă, ca să am cum să-l car.

Ş-apoi iau un procesor de chitară, un digitech rp-90, mi s-a părut interesantă oferta, 350 de lei şi are şi pedală pentru wah sau whammy. Sfătuit fui de un prieten care are tot un Digitech, chit că mai scump… da’ am ajuns la concluzia că mie atât îmi trebuie. Cu puţin noroc, săptămâna asta mă vedeţi cântând pe electrică.

Dragi tovarăşi, eu v-am lăsat. Vă pun doar o întrebare. Aţi râde să iasă Tăriceanu premier din nou?