Mă aflu într-un personal obscurcătre Mărăşeşti, mă duc până acasă la Râmnic ca să îmi fac o măsea. În ultima vreme am fost extrem de ocupat şi n-am mai putut să scriu prea mult. Aşa că o să fac doar o listă de “scurte”.

Trenul meu, pe siteul infofer.ro, figurează cu ora de plecare 13.16. Pe mers, la gară, era 13.12, pe bilet 13.19 şi a plecat, în cele din urmă, la 13.29. Acum sunt abia pe la Bobocu. Sper să ajung în timp util.

Sorin Oprescu i-a adus pe Iris la Buzău. Normal, m-am dus, îmi plac Iris, cu toate că Oprescu e degeaba. Şi a făcut o greşeală, întâi i-a pus pe Iris ă cânte şi apoi a vorbit el. De fapt, habar n-am dacă a mai vorbit, că eu plecasem. Şi cred că marea majoritatea sălii făcuse la fel ca mine. Nu ştiu, în locul lui, aş fi profitat de dorinţa rockerimii de a prinde tot concertul, şi care ar fi venit de la ora anunţată, ca să încep eu cu discursurile şi abia apoi să cânte Iris, ca să ţin lumea în sală să mă asculte. Nu să vină 500 de oameni din care să rămână cam 200 care să îmi asculte vorbăreala. A fost fain, dar mi-ar fi plăcut mai mult să cânte melodii de pe Iris I, primul lor album, care, între noi fie vorba, e cel mai valoros pe care l-au scos. Sau aşa mi s-a părut mie. Şi totuşi, straşnică dare din cap la concert.

Mi-am făcut o partiţie NTFS de Windows XP, pe care să joc Worms. Şi mi-a plăcut că, deşi a fost un pic mai dificil de lucrat decât cu PQ Bootmagic, am putut reface grub-ul să meargă relativ repede şi uşor. Deci, din seara asta sper să pot juca Worms pe net. Here come the Johnnies.

Lucrez la un site pentru un proiect. Nu prea pot da detalii, dar implică o instalare de wordpress, şi mie îmi place să lucrez cu chestii d’astea. Doar că îmi cam face tema probleme… însă voi vedea. Posibil ca pe… cât să fie,, 28-29? Nu mai ştiu care e sâmbăta… să fiu la Bucureşti. Potenţialii camarazi de bere, spuneţi-mi, şi vedem când pot.

Duminică blogul meu a făcut 2 ani. Nu vreau să fiu prea festiv, dar mi-a plăcut şi o să tot continuu. Îmi place să-mi scriu gândurile în biţi şi bytes pe net, şi mai ales că atunci când zic o prostie mai mică sau mai mare pot să contez pe faptul că se vor ivi nişte oameni civilizaţi care să îmi poată oferi o critică constructivă. Sau şutul în cur necesar. 2 ani de blog înseamnă că mai am doar 6 luni până când îmi iau carnetul. Sper, Doamne-ajută, să-l iau din prima.

Copii, multă baftă. Ne mai citim… o vedea noi când, dar trebuie să îmi mai găsesc subiecte de scris. Bleah, sunt abia la Zoiţa, un individ împarte icoane (împarte… mai bine zis vinde) sfinţite. Aparent nu ştie că Harul nu se vinde. Să fie sănătos. Teoretic în 3 minute ar trebui să fiu la destinaţie. Practic, cred că o să îmi ia un pic mai mult.

Multă baftă.

Mi-au tăiat telefonul. Bine, nu-i asta problema, că doar le-am şi cerut să facă asta, că n-am chef să plătesc abonament de fix când am pe Vodafone minute gârlă. Baiul ar fi altul. Azi când am intrat în bloc, am văzut în cutia poştală un plic cu scris roşu. Mă uit la el. UPC, avertisment de factură neplătită.

Cu gândul “avea dreptate profu’ de info când îi înjura că trimit somaţii, da’ facturi nu”, mă uit pe plic. Ce naiba, eu am plătit factura la timp… abia când am văzut adresa şi numele destinatarului m-am prins. Eu stau la blocul Ţ-E, în Buzău. La apartamentul Ş. Şi plicul era trimis la apartamentul Ş din blocul Ţ… F. La o altă scară. No, ziceţi voi acu că asta nu e incompetenţă.

Asta de parcă nu mi-ar fi ajuns că ieri mi-a întârziat un accelerat vreo… doar… 50 de minute pe ruta Bucureşti-Buzău. Ceea ce e crunt. 20 de lei pe un tren care te ţine 150% din timpul dat pe bilet. CFR… folosiţi cu încredere.

Sau, cum eşti tratat tu, client, în diverse locuri. Bănuiesc că toţi cititorii mei sunt familiarizaţi cu zicala “clientul are întotdeauna dreptate”, aşa că nu o să mai explic de ce ăsta este unul dintre principiile care îmi guvernează viaţa de “consumator”. Dar o să explic că orice firmă trăieşte de pe urma clienţilor, aşa că prioritatea lor numărul unu e să facă tot posibilul ca ai lor clienţi să fie satisfăcuţi pe deplin, iar asta nu se face decât tratând clienţii cu tot respectul cuvenit. În fond, noi îi plătim.

Un exemplu foarte prost în acest sens este CFR. Când m-am întors ieri din Buzău, şi am dat de o furtună cam ca acum un an, a trebuit să-mi iau bilet. Din moment ce, ca de obicei, din 4 case de bilete doar 2 funcţionau, am stat la coadă, şi când mi-a venit rândul, exact când să comand, a început să urle goarna care anunţă trenurile. Aşa că am zis de 3 ori destinaţia, tare, cât să mă audă. Şi balega de pe scaun se uită urât la mine “da’ stai şi ai răbdare”. Nu i-am mai mulţumit.

Contrast: în Râmnic s-a deschis recent un fast-food “cu specific grecesc”. Asta n-ar fi interesant, că multe restaurante au specific, da’ aici l-am văzut pe patron (care lucrează acolo şi te serveşte) într-o maşină cu număr de Grecia. Dar nu asta e important, nici măcar faptul că acolo fac mâncare bună. Important e că şi patronul şi angajaţii se poartă cu clientul cum s-ar purta cu un zeu. Pur şi simplu te simţi bine, şi tot timpul revii. Cum eu cu un tovarăş suntem clienţi fideli, ne-am trezit că ne-a salutat şi pe stradă, pe lângă că sunt mereu la dispoziţia ta. Merită trecut pe la ei, “Daddy fast food”, lângă teatrul muncitoresc (casa de cultură). Mie mi s-a părut că numele e potrivit – “tata lor”.

Când m-am întors din Bucureşti, sâmbătă seara, am mers cu acceleratul 1653, care mi-e vechi prieten, fiindcă am mers cu el vreo 4 ani. Evident, nu am stat 4 ani în el, dar în fine. E vorba de Bucureşti-Vatra Dornei, de 9 seara. Care când vine e trecut prin foc la propriu, e o căldură care te ucide în el. Şi adună la asta fereastra de la compartiment, încuiată, bineînţeles, şi cei 6 oameni prezenţi, şi lipsa aerului condiţionat. Bine, e şi o parte bună, că anul ăsta l-am prins dotat cu vagoane noi, cele care, în trecut, erau puse pe rapid. Aşa că era mai comod ca de obicei.

Eeei, în compartiment am stat, printre alţii, cu un individ a cărui figură nu trăda nimic din ce ascundea. Dar tricoul cu Iron Maiden făcea asta. Pe scurt, era de un bun simţ firesc. Omul fuma, dar nu fuma în compartiment, fuma afară, pe geam.

În fine. Mă apuc eu să povestesc cum m-a certat naşul că aveam geamul deschis. El…

…asta nu-i nimic. Pe mine m-a certat că de ce aveam bilet. Că puteam să îi dau jumate de preţ lui şi să stau la căldură la clasa I. Uite ce i-am zis. “Naşule, eu am plătit bilet de clasa a doua şi stau aici, şi l-am plătit pentru că ştiu că dacă eu iau bilet cotizez la CFR, şi ei au bani mai mulţi să cumpere vagoane noi pentru trenurile mai scumpe, şi aşa ajung şi la trenurile astea vagoane mai bune, şi nu o să mai stau nici eu în frig.”

Omul ăsta mi-a plăcut mult. Când am aruncat nişte gunoaie la coş mi-a zis “dacă ar gândi mai mulţi ca tine n-ar mai fi rău în ţara asta”. Aceeaşi replică i-am dat-o şi eu lui după povestirea asta.

Tot respectul.

• Softpediştii sunt retardaţi. Am întrebat la ei pe forum de un trepied de până în 350 de lei, am scris calculul meu pentru greutăţi şi am dat 4 variante care se încadrau, vine unul şi recomandă o chestie de 5 milioane jumate. Şi dacă asta nu e dovadă suficientă, vă invit pe forumul lor, la secţiunea “muzică”, să citiţi prostiile debitate pe topicuri gen “rammstein”.
• Unul dintre cele mai faine siteuri de care am dat până acum: http://cfr.webgis.ro/ - harta animată a magistralelor feroviare, care îţi arată unde sunt trenurile în timp real. Sau, mă rog, unde ar trebui să fie (nah, e făcut după nişte simple calcule).
• Caut hosting, în curând vreau să mă mut de pe wordpress. Să fie din România, de preferat. Până acum mi-au stat ochii pe hosttix.ro. Recomandări/propuneri, cineva?
• Acum un an, eu şi fratele Nicu ne-am pierdut vremea modificând pagina asta, scoţând maghiara de la limbile oficiale. Noi o scoteam, ei o puneam la loc, până s-au săturat ăia şi au închis editările. Acum numai româna a rămas.
• Tata are un HP NX6125 cu radiatorul stricat. Ştie cineva unde pot să găsesc un asemenea radiator?

Ca să încheiem sezonul olimpiadelor (bine, mai e ONM-ul) am fost cu tovarăşu’ Gogu şi cu încă câţiva la judeţeana de informatică. Rezultatul nu contează, contează că am avut parte de ceva peripeţii pe tren. Scularea la 6 jumate, sculat tată să ducă fiu la gară cu maşina, coadă mare la unica casă de bilete, luat bilet la trenul de 7 şi 10. Evident, personal. Pe la Rubla, cu vreo 2 kilometri parcurşi, cad pe gânduri. “Mă, unde a dispărut naşu’?”

Până remarc ceva mai încolo ceva asemănător cu vreun elev de la mine din liceu. Evident că nu se scula vreun dude din liceu aşa devreme să vină cu trenul ăla, aşa că era doar o posibilitate. Controlorul. Sau, în fine, controloarea. Care după ce controlează vine la mine şi la Gogu să se uite la bilete. Şi după ce îmi compostează îmi ia din mână carnetul de elev. Cască ochii la prima foaie, la poză, la medii, la note… la note… la note… bă, ce pana mea se uită asta aşa insistent? “Frumos, frumos” face la mine. Apoi se repetă povestea şi la tovarăşu’ Gogu…

Ceea ce e în direct contrast cu ce am păţit la întoarcere. Fiind prost urcaţi de zelul altui tovarăş, ajungem într-un compartiment de clasa I. Bine, eu ştiam că pe personal tot trenul e de clasa a doua. Repede vine controloarea care, nervoasă, ne pune să ne plimbăm prin tren. Şi apoi se răsteşte nervoasă că ce ne tot fâţâim. Străbatem de 2 ori cele 4 vagoane şi în final spargem gaşca. Eu cu Gogu mergem spre locomotivă să stăm pe geam, când se eliberează un compartiment la Bobocu şi stăm jos regeşte. Până la Râmnic.

Naşul CFR. Unic şi absurd mereu.

Primul motiv e ăsta. La dus, spre Bucureşti, am mers la etaj cu un accelerat modernizat. Şi, ca să contraatacăm asaltul manelitic dinspre ambele capete ale vagonului, am băgat calculatorul în priză şi dă-i cu rock. Dar surpriză! Aveam semnal de la un router! Dar surpriză şi mai mare. Nu aveam net. Mă joc eu cu setările de reţea şi constat că eram singurul calculator de pe tren. Interesant.

Din două una. Ori nu sunt în stare să îşi configureze un amărât de router, ori au router dar au uitat să tragă net prin el. Nişte ţărani.

După ce am ieşit obosiţi de la Om Bun am purces la pas spre gară. Ne-au ajutat şi trecătorii, ne-am descurcat să ajungem bine. Dar acolo surpriză. Nema case de bilete deschise, gara închisă până la 4 jumate pentru salubrizare. Proştii dracului au închis gara peste noapte, dacă se poate aşa ceva. Teatrul absurdului coborât pe pământ. Le umplem ceferiştilor frigiderele cu suficientă carne pentru trei ani şi ne resemnăm. Dăm ceva ture, până îngheţăm, apoi pe la 3, când nu mai puteam de frig, ne băgăm în singurul local deschis, o bombă în care nişte beţivi fumau ca turcii.

“Garçonul” de faţă avea cheia de la gară, dar, deşi eram vreo 8 oameni, nu ne-a lăsat. Şi nişte tovarăşi mai tuciurii se tot plimbau pe uşă. Pe la 4 aşa ies să iau ceva de haleală şi constat că au deschis la Gregory’s. Ne refugiem acolo. Budă curată, cafea, mâncare, cald. Apoi ne luăm biletele la personalul de 5. Bem un ceai la McDonalds, constat că netul lor e de caca, şi suim la tren. Aaa, să nu uit. De salubră ce au făcut gara (munceau cam 7 inşi pe metru pătrat într-un capăt şi în celălalt cam 0,(0)) când m-am dus la tren am văzut ditamai şobolanul alergând prin faţa mea.

Stupoare.

Vagoanele nu mai sunt cele cu etaj, bine făcute, pe care le-am prins eu în vară. Nu, erau cele mai dărâmate vagoane de accelerat posibilie. Dar măcar am dormit 2 ore unii peste alţii. Când tovarăşii mei au coborât la Buzău, eu am rămas spre Râmnic, apoi am trecut pe la Biserică şi m-am culcat. Acum m-am trezit.

Notă adiţională. De ce naşii de personal cer carnetele de elev să le vadă? Cine naiba poate LUA bilet redus fără carnet la el? )

Cică mă suii eu zilele astea în tren, vestitul personal de 12, întârziat mult, şi aplic tactica veşnică – mutat pe peronul dintre liniile 2 şi 3, şi când a tras la linia 2 deschid uşa şi mă sui. Prind un compartiment gol (eu mereu mă aşez la marginea compartimentului, cu faţa spre direcţia de mers) şi mă sui. Imediat se umple compartimentul, iar eu “ascultam refrene de demult”.

Mai erau 3 locuri libere, şi vin nişte fete şi ocupă locurile. Mă întreabă una (îmbrăcată stil uber-pokemoancă) dacă e loc liber (menţionez că eram numa-n piele – adică jachetă şi pantaloni, nu în poponeţu’ gol, şi cu pletele-n vânt) şi se aşază. Eu ascultam refrene de demult. Piţi asta se aşază lângă mine. Eu cu privirea pierdută pe geam. Ea îmi scoate casca din ureche şi îmi atrage atenţia că a ei prietenă vrea să-mi zică ceva.

Nu asta era important, da’ era o fostă colegă de şcoală care se ducea la ţară. După întrebările de sănătate, revin la ascultatul refrenelor de demult. Până când se schimbă formaţia, şi din lipsă de chef scot manelofonul să schimb muzica, moment în care piţi îmi scoate iar casca din urechi. “manele ai?” “nu” “da’ ce ai?” “rock” “ce?” “rock” “a, rock, îmi dai şi mie?” “nu pot”.

Conversaţia continuă 30 de secunde frustrante, apoi văzând că cu prostu’ nu te pui, mă ridic elegant şi mă duc pe culoar la geam. Ocazional mai scot capul din tren să-mi fâlfâie pletele în vânt. Până la Bobocu, când constat o schimbare a ritualului. Adică trage trenul cum ar veni pe contrasens, şi se pune în mişcare când trece şi intercity-ul de Piatra Neamţ, iar până la pod e o întrecere. Prima oară când văd două trenuri în aceeaşi direcţie pe acelaşi “tronson”.

Sâmbătă am fost iară evoit să utilizez serviciile Căilor Ferate Române pentru a-mi deplasa posteriorul dintr-un oraş în celălalt. A fost oricum un dus-întors. Cu eternul tren de 12. Şi la întors cu cel de 15.15.

Şi ajung acolo la cele două case de bilete. PARDON, la CASA de bilete, că numai una e deschisă. Atunci când e coadă, evident, că azi dimineaţă nu era nimeni la casele de bilete şi erau AMBELE deschise. Înaintea mea stupoare. Trei babe. Care se vaită la aia că nu ştiu cine le aşteaptă. Aştept 5 minute să termine şi văzând că nu am succes, reprimându-mi dorinţa de a le da un ciocan în cap (că ele stau şi ţin coada pe loc că nu se decid mai repede, şi alţii pot să-şi rateze trenurile) mă duc la cabinetul denstistului local să mă programez. Partea bună e că până am revenit babele erau pe peron.

Mi-am luat biletul şi am fost luat cu asalt de către nişte piticanii simpatice. Zice-se că se cheamă cerşetori. Mă duc să-mi iau apă de la fostul birou de informaţii (citeşte chioşc) şi ei vin iar spre mine. De data asta nu le-am mai dat mărunţişuri gen 10-20 de bani. Le-am zis să se care la şcoală că nu le cere nimeni bani pentru asta. Bine, că la început am luat-o cu “n-am”-ul, da’ când m-au văzut la magazin (se cerea prezenţa unei jumătăţi de apă) s-au lipit de mine ca magneţii.

Şi ca tot omu’ m-am dus linşitit pe peron să citesc un studiu scris de lt-col Ion Antonescu despre români, în 1919. Activitate ce a continuat şi în tren. La întors, la 1 minut după plecarea trenului, vine naşu’ între uşile vagonului (era personal dinăla cu 3 “compartimente”. Prezenţa – eu şi un nene. Discutau cam mult aşa că mi-am dat jos căştile. Ce aud?

Bietul om a încurcat liniile şi a suit într-un tren de direcţie total diferită. Controlorul nu l-a taxat, i-a zis să coboare la prima şi să aştepte alt tren spre Buzău şi dup-aia să ia altul spre Făurei. Cred că i s-a cam distrus ziua bietului om. Da’ măcar avea puterea de a face haz de necaz, că dup-aia mi-a cerut râzând o ţigară. N-aveam. A coborât la Bobocu. Mi-a amintit de o noapte din iulie când mi-am ratat un tren şi am stat în Gara de Nord până dimineaţa. Câtă disperare trebuie să fi avut omul în el… să-ţi pierzi trenul şi să iei unul de direcţie opusă, cred că e extrem de greu de suportat.

LE. Am uitat să zic că podul de la Valea Râmnicului e “reabilitat”. Pentru prima oară în 3 ani se circulă pe tot tronsonul Buzău-Râmnicu Sărat cu viteză “maximă”.

De lene nu am scris înainte. Anyway, am fost la Sinaia cu clasa. Am stat la o pensiune în afară (Tranzit îi zice, 80 de lei pe noapte în cameră dublă, budă, apă caldă, teve, etc.) şi ne-am învârtit pe acolo.

Prima zi am petrecut-o urcând pe munte spre Stâna Regală, 1280 de metri înălţime. Urcuşul a fost greu dar frumos, e potecă dar am preferat să tăiem printre poteci. Oricum, pentru un gras ca mine e un vis, nu e la fel de solicitant ca o oră de sport dar se arde multă energie. Mi-era cam cald (understandable, doar eram tot în piele, credeam că avea să fie mult mai cald).

Sus am mers la o ciocolată caldă la cabană. Oameni buni, evitaţi cabana Stâna Regală. Sunt nişte scârbe. La început mi-au zis că nu mai au ciocolată caldă. Apoi am luat, şi ne-a dat bonul. Eram 24 deinşi, din care unii nu au luat nimic, şi au taxat 25 de băuturi. Eu a trebuit să strâng banii de la colegi, şi fiindcă nu-mi ieşeau banii pe bon m-am enervat groaznic. Mai ales că majoritatea deja porniseră. Diriga a trimis pe câţiva după ei, da’ în 10 minute nu a venit nimeni. Am dat şi eu în telefon, am zis “bă, veniţi imediat înapoi, cine v-a dat voie să plecaţi?”. Dup-aia mi s-a reproşat că m-am purtat prea ca un şef, eu le-am răspuns că sunt măgari. Şi sincer, cam aşa a şi fost. Responsabilitatea mea de casier presupune să ştiu sigur că toţi au dat banii (apropo, în final ne-am dat seama că ne-au ţepuit jegurile alea, a pus diriga bani de la ea). Oricum, m-am enervat crunt, că pentru lucrurile bune nu primesc nici o mulţumire, dar toţi au sărit la gâtul meu că m-am purtat prea autoritar.

Am coborât mai mult singur (de nervi, de) până m-a sunat diriga să mă opresc. M-am întins pe frumze şi m-am uitat la cer. Doi excursionişti pe care îi depăşisem au trecut pe lângă mine, m-au întrebat dacă mi-e rău, am zis de ce m-am oprit. Da’ înainte de asta i-am auzit “şi eu mă mirasem, mamă ce compresor are ăsta”. Am stat 10 minute până au venit ai mei şi am purces iar la drum.

A doua zi, casa lui George Enescu. Super faină, e ceva de mers da’ merită, e superbă. Şi Peleşul. L-am mai văzut o dată acum 10 ani, da’ e singurul palat regal pe care l-am văzut până acum şi pe care îl pot numi “locuibil”. Regele avea nişte gusturi minunate, foarte mult lemn. Da’ sunt convins că toţi îl ştiu. Nişte colegi au mâncat la Bonaparte sau cum îi zice, pe drumul spre castel. Când i-am găsit la gară le era rău. Eu am mâncat la Economat, lângă Peleş. Grozavă mâncare, recomand.

După asta, am fost la mănăstirea Sinaia. Din câte am auzit de la dirigă, mănăstirea a dat numele localităţii. E superbă, am aprins acolo nişte lumânări şi după ce m-am întors de acolo parcă mi-a mai trecut un pic supărarea. Asta pentru cine nu crede în Dumnezeu. Oricum, am luat trenul, întârziere juma de oră, era să ratăm legătura spre Buzău, da’ în cele din urmă am ajuns.

Şi acum scriu.